Episodul 1 nu este în jurnalul ăsta. Vorbim despre un serial care se numeşte Miracolul vieţii, şi în care deja am turnat două episoade. Primul star este Dragoş Mihai, care are deja doi ani şi jumătate, iar acum, pe imensele ecrane a apărut o nouă stea, foarte promiţătoare, Felicia Violeta, care deja e trecută de absoluta tinereţe, astăzi împlinind o zi. Aşa, cum Ralucuţa a reuşit să adoarmă, începem fără gălăgie.

Sâmbătă 11 Septembrie 2010, la noi acasă o atmosferă clasică de familie, adorabilă aş spune. Mami şi cu tati în bucătărie, pregătesc ceva mâncărică (musaca de vinete cu carne de pui şi spanac – detaliu pentru gurmanzi). Tati, ca orice bucătar de hobby care se respectă, a inaugurat şi ultimul păhărel din colecţie, cel cu steagul Marii Britanii, gâlgâind câteva shot-uri de wisky. Nu multe, dar cu siguranţă nici puţine. Mami era în formă, dar datorită dimensiunilor agabaritice, participa de pe un scaun cu câteva activităţi care încă îi mai erau sub acoperire. A durat destul de mult, mai ales că tati nu privea activitatea din punctul de vedere al rezultatului, ci mai mult a procesului, vorba aia, nu e atât de important unde vrei să ajungi, ci mai ales drumul până acolo. Micile hârjoneli pe tema asta sunt parte integrantă a unui cuplu zic eu şi completează imaginea de familie, fără ele viaţa nefiind la fel de colorată, zic eu. Drăgoşel făcea ce ştie el mai bine, prostioare, altă chestie de care în momentul ăsta ne este aşa de dor. Ne-am aşezat la masă şi mami îi atrăgea atenţia lui tati că începând din ziua următoare intră în vigoare prohibiţia, perioadă promovată de mămici în apropierea momentului naşterii, pentru a se asigura că au cu cine să meargă acolo, fără să fie spectacol-hâc. Noi mai aveam vreo trei săptămâni bune de sarcină, aşa că am încercat să susţin timid o extindere a perioadei bahice, pierzând lamentabil partida în faţa unei campioane cu hormonii electrizaţi şi o burtică de doi pepeni cam de vreo 5 kile bucata.

Una din discuţiile de la masă a fost legată de naştere, subiect cu rating din ce în ce mai mare, mai ales datorită contextului în care doctoriţa noastră era plecată din ţară, spitalul nou unde vroiam să mergem încă nu se deschisese (Sanador), iar maternitatea la care născusem înainte era încă în renovare (Polizu). Struţo-metoda mergea oarecum bine, fiind adânc înfipt cu capul în nisip, mă gândeam că suntem ok, că mai sunt o grămadă de săptămâni şi până atunci rezolvăm totul. Discuţia de la masă era că, de exemplu, acum, dacă am băut la masă, pe ea cine o duce la maternitate? Eu am răspuns:

– La care pana mea maternitate?

Ne-am mai relaxat, ca după fiecare discuţie mai aprinsă şi fiind sâmbătă, după ce am mâncat ne-am băgat puţin în pat, unde evident, Dragoş ne citea din iluştrii contemporani:

– Dadoş nani nu.

Opera respecivă fiind destul de restrânsă, mai precis doar trei cuvinte, cred că generează dependenţa naratorului, astfel încât auditoriul are plăcerea deosebită să audă aceleaşi trei cuvinte de vreo sută de ori. În cele din urmă, pe la ora trei,  tati a adormit, cum face el de obicei, adică buştean, lemn, stâncă, tanc, tun, sau cum s-o mai zice. Din câte spune mami, Dragoş a mai continuat recitalul puţin timp, iar ea s-a dus la televizor neputând să doarmă.

Publicitate. Filmul se reia când aud ca prin vis:

– Costineel, Costineel, Costin!

Mă trezesc buimac şi mă uit la Ralucuţa, care fiind pe hol îmi arăta cu degetele ceva în jos. Cum nu era sub tratamente psihiatrice intensive, m-am gândit că este o neînţelegere şi că, mai mult ca sigur, nu m-a trezit ca să-mi arate gresia de pe hol, pe care o pusesem acolo de vreo cinci ani. Era într-adevăr o neînţelegere, pe care a spulberat-o imediat:

– Mi s-a rupt apa.

Am fost puţin blocat, resetat ca şi când o mare lopată m-a lovit scurt în dinţi, doar o singură dată, dar suficient de tare încât să-mi înghit dantura şi gura.

– Eşti sigură? Am întrebat-o eu uitândumă la cioapii, pantalonii, chiloţii uzi şi băltuţa de pe gresie. Întrebarea ar fi trebuit să fi fost retorică, ştiu.

În acea secundă a început să mă doară capul, dar eu dau vina pe băutura de la masă, nu pe tensiunea de 29 cu 19 pe care probabil o aveam. Adică nu era cine ştie ce doar că nu aveam unde şi nici cu cine să naştem, mai ales că discutasem de la început faptul că maternitatea din Ploieşti nu reprezintă sub nici o formă o opţiune. Ne-am împărţit în două echipe. Ea s-a dus să-l sune pe doctorul care ne-a fost recomandat de doctoriţa noastră şi la care făcuse chiar ultimul control. A fost de mare ajutor să ne calmăm. Ceva de genul: urgent, la cel mai apropiat spital.

Între timp, eu ştiam că doctoriţa noastră mai era colaboratoare şi la Euroclinic în Bucureşti, văzusem şi preţurile, le şi scrisesem un mail, la care oamenii mi-au răspuns că programarea naşterii nu o facem noi, ci doctorul care urmăreşte sarcina. În afara faptului că doctoriţa nu era în ţară şi nu putea să ne programeze, nu aveam nici o problemă… Sun la numărul de pe site şi încerc să descriu calm situaţia domnişoarei simpatice care răspunsese.

– Suntem din Ploieşti, soţia este în 37 săptămâni, tocmai ce i s-a rupt apa. Vrem să venim să naştem la dumneavoastră la maternitate.

Domnişoara îmi spune că programarea se face de doctor, nu de pacient, dar nu prea aveam cum să renunţ, aşa că am insistat şi am fost transferat la maternitate la doctoriţa de gardă. Am reluat povestirea, de data asta cu mai multe detalii. Au urmat o serie de întrebări din care îmi aduc aminte doar o parte:

– Probleme în parcursul sarcinii?

– Nu (aici ar fi trebuit să zic, da, pacea mondială, stratul de ozon etc. dar nu am avut inspiraţie).

– Analize de sânge şi culturi col recente.

– Da.

Înainte fuseseră mai multe întrebări pe care nu mi le amintesc, dar răspunsurile mele mă făceau să cred că suntem pe calea cea bună. A mai insistat încă o dată asupra analizelor, după care mi-a spus că putem să mergem acolo să vadă pacienta. Deja în momentul ăsta, parchetul din sufragerie era distrus de greutatea primului bolovan care mi-a căzut de pe suflet. Asta sună mai bine decât varianta că la uşă suna vecinul să mă anunţe că i-am inundat şi să mă opresc naibii o dată să mă piş pe mine. Ralucuţa a chemat-o repede pe mama soacră să stea cu Dragoş şi noi am pregătit bagajul, adică eu, Ralucţa şi kitul de celule stem. Aveam planificat să facem şi bagajul real în seara aia, dar nu am mai apucat. Între timp Ralucuţa cu ochii în lacrimi îmi spune:

– Analizele de sânge şi de col…

– Da, zic eu, le-am făcut. Ea:

– Da, le-am făcut dar nu avem rezultatele.

Pana mea de vultur golaş, să dai cu basca de pâmânt, nu alta. Asta este, mergem mai departe. Ţup la maşină. Plecăm din parcare, spre ieşirea din Ploieşti, când, Ralucuţa îşi aduce aminte de hârtiile de la Synevo, care băieţi deştepţi, în secolul nostru, au pe portal posibilitatea pentru fiecare analiză să intri şi să descarci rezultatele cu numele de utilizator şi parola pe care ţi le dau ei scrise în momentul recoltării probelor. Ne dăduseră şi un SMS că analizele sunt gata, deci una dintre probleme era acum rezolvată. Ne-am întros şi am luat hârtiile. Celelalte analize erau făcute la Sanador. Sunăm şi am primit două da-uri care ne-au scos de pe listă şi a doua problemă: da, analizele sunt gata şi da, centrul medical mai este încă deschis. Urmează prima staţie Sanador, cu peronul pe partea dreaptă, doar că noi nu mergeam cu metroul, ci cu Focuţa noastră care a văzut şi ea în sfârşit un 140Km/h vioi pe bord.

Între timp Ralucuţa i-a dat un SMS doctoriţei explicându-i sumar situaţia. Ne-a sunat în maxim 3 minute şi ne-a spus că este pe drum spre România, venind din Grecia, cu un timp estimat de ajuns în Bucureşti în jur de ora două noaptea. Vedeam o luminiţă. După atâtea temeri şi obstacole, lucrurile începeau să semene a rezolvabile. Era în jur de şase seara. Am făcut vreo 25 de minute bune până în Bucureşti 🙂 şi am ascultat ce spusese doctoriţa la telefon, veniţi aici, dar cu grijă, nu cu două sute la oră. Aşa am şi făcut, am mers cu mare grijă şi cu mai puţin de două sute la oră. Abia aştept să-mi vină amenzile, să le trec pe numele lu’ fi-mea 🙂

Am ajuns la Sanador-Victoriei, de acolo am luat rezultatele şi am tăiat-o la Euroclinic-Floreasca. Aici era la recepţie (cred) domnişoara cu care am vorbit la telefon, a anunţat sus la maternitate, am mai aşteptat câteva minute până a făcut o fişă şi am urcat la etajul trei, unde ne aştepta dna doctor de gardă. Foarte simpatică, a consultat-o pe Ralucuţa şi ne-a spus că putem beneficia şi de rezervă VIP. Nu că suntem persoane importante, dar asta ne trebuia ca să putem beneficia de recoltarea celulelor stem pe care noi le vroiam neapărat. În plus doar în tipul ăsta de rezervă puteam să rămân şi eu cu ea peste noapte. Deja eram mult mai liniştit, ştiind că suntem într-un loc unde mami Poponilă este în siguranţă şi o să poată naşte în condiţii bune.

Am fost duşi în rezervă unde au şi adus un aparat de monitorizare a bebeluşului, chestii pentru pat, cămaşă de noapte, papuci, ceai, apă. Ce să zic, condiţii excelente. De altfel ar trebui să fie oarecum normale, dar pentru România sunt excelente. Între timp am vorbit şi cu doctoriţa noastră care se apropia de Bucureşti şi a anunţat personalul de aici să nu administreze nimic pentru dilatare, doar să monitorizeze parametrii (ceva cu pulsul bebeluşului şi nu ştiu ce placentar). Au început şi contracţiile pe la miezul nopţii, iar pe la ora două a venit asistenta să o ducă un etaj mai sus, la sala de naşteri. Am discutat puţin şi varianta să iau şi eu parte la naşterea propriu zisă, dar am considerat că este mai bine să nu. Nu am leşinat niciodată în viaţa mea, am văzut sânge, oase rupte şi alte alea, dar îmi imaginea cum picau ăia ca muştele când asistau soţiile la naştere şi mi se părea inacceptabil ca în loc să se concentreze pe ce aveau cu adevărat de făcut, să stea să tropăie cu mine pe targă până la urgenţe.

Fericirea ei a fost maximă când a apărut şi doctoriţa noastră cu care s-a pupat şi îmbrăţişat ca şi cum ar fi fost demult prietene. A urmat anestezia peridurală care i-a luat şi durerile contracţiilor, la 3.45 câmpul steril era gata, mami a început să împingă, iar după o grămadă de vreme, la 3.50 bebe era deja în lume. Da, ai calculat bine, 5 minute. Când a venit asistenta la mine, mi-a spus că am avut noroc că am decis să nu intru, deoarece procedura de intrare în blocul operator presupune nişte etape de dezinfecţie şi alte alea care durau mult. Până aş fi terminat eu, bebe era deja la neonatologie.

Când mi-a transmis mami că este bine şi că bebe este bine am ţopăit ca un cangur prin cameră. A venit o altă asistentă să mi-o arate pe mini-piticanie şi m-am bucurat enorm. M-am bâlbâit continuu, dar am reuşit să fac şi nişte poze. Puişorul a deschis ochii, s-a uitat înspre mine (oricum nu vede până la câteva săptămâni parcă) a stat puţin şi mi-a băgat un strigăt frate de nu pot să-ţi explic. M-am bucurat de orice formă de comunicare, binenţeles, dar am înţeles instantaneu că voi avea o viaţă interesantă când va mai creşte, dacă de la vârsta de câteva minute ţipă la mine… A venit şi mami în rezervă destul de repede şi era foarte veselă şi râdea în continuu. Ne-au adus-o şi pe mititică şi a pus-o Ralucuţa la sân, unde mama natură ne-a arătat unul dintre miracole, iar micuţa de câteva minute a început să sugă.

În momentele astea fericirea a fost ceva palpabil, făcând vizibilă diferenţa dintre o serie de coincidenţe norocoase şi harul Domnului de care noi ne-am bucurat nespus. De unde pornisem cu câteva ore în urmă şi unde ajunsesem, păreau ca două locuri la poluri opuse.