Am scris acum ceva vreme despre Miracolul vieții. Câtă copilărie, naivitate și ce titlu frumos pentru ceva totuși atât de lumesc! Am întârziat câteva zile cu articolul ăsta, în ciuda întregii experiențe de până acum, când consideram că un articol scris la cald aduce cu el ceva ce se va resinți poate și mai târziu. Ei bine nu, acum este o excepție, mai bine spus excepția.
Nu pot să nu mă gândesc la timpul și îndîrjirea cu care am reușit cu Ralucuța să-i avem pe Dragoș și Felicia. La Dragoș, dacă nu mă înșel eu, am lucrat aproape o jumătate de an, la Felicia vreo opt-nouă luni, cu analize, tratamente, stimulare ovariană etc. Miracolul vieții a fost ceva ce ne-a umplut inima cu mult mai multă fericire decât ar putea ea să primească, dar undeva, într-un mic colțisor, știam că este totuși și o urmă lasătă, ca o zgârietură care a rămas acolo datorită atâtor tehnologii și inginerii medicale ce ne-au ajutat să ne îndeplinim dorința, adică, de fapt, dorințele. O urmă infimă, insesizabilă în cele mai multe cazuri, sau mai bine zis, vizibilă doar într-un caz, din interior.
Drăgoșel are acum deja trei anișori și vorbește continuu, probabil ca să mă facă să înțeleg ce-mi povestea mie mama și nu pricepeam despre copilăria mea. Ne face să respirăm zilnic fericire pură, pe care din păcate, câteodată o inspirăm greșit. Felicia, ne luminează viața cu zâmbetul ei inocent, care apare chiar imediat după ce se trezește din somnul ei angelic și firav. Îl soarbe pe Drăgoșel din priviri, iar el o pupă permanent și nu lasă pe nimeni să-i facă ceva, chiar așa mic și neajutorat cum este el.
Miercuri noaptea, adică joi dimineața, pe la 1:30 AM am ajuns acasă dintr-o deplasare în Cehia. Ralucuța era trează, ca de fiecare dată, așteptându-mă. Era nerăbdătoare să-mi arate ceva și îmi tot spunea că nu știe dacă o să îmi placă sau nu. Mă gândeam că o fi schimbat vreo culoare la vreun perete, sau o fi mutat ceva prin casă, sau o fi desenat din nou artisul ăla mic pe uși, sau alte câteva frânturi de gânduri fără importanță. Am intrat în bucătărie și mi-a arătat surpriza. Mi-a spus:
– O să mai avem un copilaș!
Universul a pus o pauză în creierul meu. Din aia ciudată din filmele cu multe efecte vizuale, sinapsele se îmbrânceau una pe alta într-un spectacol feeric de haos organizat. Am îmbrățișat-o și am stat așa o vreme, încercând probabil să ne revenim. Ea avea deja câteva ore de experiență, făcuse trei teste de sarcină, dar eu abia primisem vestea și nici nu mai știam în ce parte acționează gravitația, doar că sigur nu era în jos, în laterale, în față, spate, sau în sus.
Au trecut acum câteva zile și viața s-a mai repus puțin la locul ei, după ce am început să-i anunțăm și pe ceilalți, să le dăm a treia noastră veste importantă din viața asta.
Am realizat acum că, dând la o parte totul, adică tratamentele dinaintea primelor două nașteri, dosarele de analize, planificarea minuțioasă și chiar testul negativ de ovulație din luna trecută, toate astea căzând, spulberându-se de pe o masă fictivă, în locul curat și luminos ce a rămas, am primit un cadou, un dar de la Dumnezeu. Au trecut câteva zile, dar acum am înțeles.
Mulțumim Doamne și ajută-ne să-i creștem, măcar la fel de bine cum au făcut-o și părinții noștri.
Leave a Reply
You must be logged in to post a comment.