Ilinca și-a dorit multă vreme să facă balet. Eu zic că de la un serial la care se uita, ea zice că nu. Zina, maimuțică mică, a zis că vrea și ea să meargă. Și uite așa au început amândouă lecțiile de balet, la Casa de Cultură din Ploiești, în Septembrie 2024.
Baletul lor îmi face și mie bine, pentru că de fiecare dată când apuc să le duc eu la antrenament, merg pe jos prin centrul orașului să fac pași 🙂
După nouă luni de antrenamente, în Iunie 2025, au participat la un spectacol de balet.
E un sentiment puternic pe care l-am avut ca părinte să-mi văd fetele pe scenă. Au avut ceva emoții. Le-a plăcut și vor să mai meargă, ceea ce nu poate decât să mă bucure.
Un alt motiv pentru a fi recunoscător, pentru împliniri și satisfacții trăite cu și despre copii. O altă filă frumoasă din jurnalul meu de tată. Cu amintiri din copilărie, copilăria lor și a noastră pe lângă ei.
Felicia, Feliciuca, Feliuța, Feli mică. Ooooof, a terminat școala. Feli a început cu pregătitoarea la Pitești. Apoi ne-am întors la Ploiești și a continuat primara și gimnaziul aici. E iunie 2025 și s-a încheiat. A trecut totul atât de repede. La fel cum zicem de grădinița Zinei, timpul zboară când te distrezi.
Cum un capitol încheiat nu înseamnă altceva decât unul nou care începe, bineînțeles că acum suntem cu stresul evaluării naționale și cu intrarea la liceu.
Nici n-am mai scris de prima ei întâlnire cu un băiat, că… e mai greu ca tată de fată.
Încheie astfel și ea o etapă din viață, începe alta, cu bucuriile și supărările ei, cu melancolia unui sfârșit și emoțiile unui nou început.
Imi aduc aminte când mă îngrozea gândul că începe Zina grădinița. Mă gândeam că vor fi atâția ani, din nou, de grădiniță, și că noi îmbătrânim, eu călătoresc mult cu serviciul. Pardon, adică eu îmbătrânesc, Ralucuța întinerește.
O mulțime de întrebări aveam. Cum o să ne descurcăm luând-o de la început? Cum o să facă Ralucuța când sunt eu plecat din țară? Ce bătrân voi fi eu când termină Zina grădinița. Și, uite că anii au trecut, totul a fost bine. Ne-am bucurat, enervat, stresat și emoționat. Și a trecut timpul, iar acum s-a încheiat. Și, pe bune, chiar nu sunt mai bătrân 🙂 cel puțin, nu în capul meu.
Era puțin ciudat când mergeam la grădi și ne întâlneam cu unii din părinți. Cei care, nu foarte ușor, dar cred că ar fi putut să ne fie nouă copii.
Acum că s-a terminat, începe melancolia. Că… gata cu grădinița, că gata Zina e mai mare. Că uite ce repede trece timpul.
Și uite așa, încă un capitol închis cu recunoștință, și unul nou, început cu curiozitate și nerăbdare.
Ieri s-au împlinit cinci ani de când mama s-a dus să facă glume cu sfinții. Sunt totuși cinci ani, însă nu pare că a trecut atâta vreme. Cu ajutorul unor oameni deosebiți, de la Masa Săracilor Ploiești, am reușit să o comemorăm pe mama cu o masă caldă pentru mulți oameni nevoiași, o pomană așa cum credem că și-ar fi dorit.
Anii trec greu atunci când sunt apăsați de suferință sau durere, trec repede cu viteza neînțeleasă a vremurilor de azi și trec frumos cu bucurii alături de cei dragi.
Mă gândesc că o viață care trece nici prea repede, nici prea încet, nici prea frumos, nici prea urât, dar nici prea greu, nici prea ușor, sună chiar ciudat. E ca linia aia de pe aparatele din sălile de urgentă. Nu e un echilibru, e moarte. Nu e un amalgam de liniște și gălăgie, e doar un bip lung și definitiv.
Viața e cu emoții, dezechilibre, incertitudini. Și asta o face vie.
Când fac cunoștință cu câte cineva din România, sau chiar de pe alte continente, mă întreabă cum e viața cu cinci copii. Asta, după gluma clasică de prezentare în care zic “Salut, sunt Costin, …, am cinci copii”. și vine ceva de genul “Oaaa“, iar apoi eu plusez cu “și toți cu aceeași nevastă“.
Și cum ne trece timpul? De cinci ori mai viu. Cu bune și cu rele. Cu bucurii și supărări. Cu urlete și liniște. Cu râs și plâns.
Am început jurnalul acesta cu gândul de-a strecura prin timp, frânturi de viață-n formă de amintiri. Amintiri din copilăria lor. Au trecut cinci ani de când m-am rătăcit. Dar m-am întors. M-apuc din nou de strecurat.
Faţă de totul morţii, nimicul vieţii este o imensitate. Emil Cioran
De nouă zile, nouă ne lipsește Cristinica, cea care a fost cumnata mea, sora Ralucuței (Cristina Nițoiu).
E învăluitor de liniștit gândul că și-a găsit un loc mai bun, pentru eternitate. Sper că e cu Mama, la cafele și discuții vaporoase, printre nori de fum alb, leneș și relaxat. Sper că ne bârfesc duios, chicotind printre amintiri de toate felurile.
Cristinicăi îi plăceau bufnițele. Cum zicea ea, d-alea nefăcute. Unice în lume, doar pentru ea.
Când a început treaba asta cu virusul, cea mai mare problemă era lucrul de acasă și riscul pe care-l aducea nevoia de a ieși din casă. Cu cinci copii într-un apartament. Și da, viața m-a învățat că se poate lucra de acasă, chiar și cu cinci copii, ceea ce înainte n-aș fi zis…
Bun, deci problema mea de acum două săptămâni era că trebuia să ies zilnic, ori la cumpărături, ori la mama, fiind destul de bolnavă și imobilizată la pat. Multe s-au întâmplat în perioada asta, însă puține contează.
Mama s-a stins. Prea repede, abrupt. Asta subiectiv, bineînțeles. Starea ei de sănătate nu era una prea bună de mulți (zeci de) ani, însă în ultima parte, degradarea a fost mai dură și mai rapidă decât înainte. Ajunsese să nu mai se poată deplasa de nici un fel, iar în ultimele zile nici măcar nu mai înțelegeam ce spune. Îmi place să cred că vorbea în maghiară, limba ei maternă. Asta pentru că nu pot, sau nu vreau să cred că doar spunea lucruri fără nici o noimă. Conferențiar. Doctor. Inginer. Toate pălesc rapid în toropeala seacă a tumultului trecerii timpului.
În ziua când s-a dus, timpul a stat în loc. Sau așa mi s-a părut mie, cel puțin până când am ajuns la ea. Era și totuși nu mai era.
Au fost apoi câteva zile de coșmar. Biserică închisă. Înmormântare cu limită de oameni prezenți. Fără priveghi, cu cimitir fără flori, sau lumânări. Cu lacrimi uscate la marginea măștilor de față. Cu prieteni de-o viață care n-au putut să-i fie aproape pe ultimul drum. Cu gânduri bune ce m-au însoțit la fiecare pas, de la atât de mulți oameni dragi. Cu toate astea, un film urât. Și prost. Și imposibil de real. O durere stoarsă scurt însă tare și de peste tot.
Sunt doar câteva zile de atunci și-mi pare c-a trecut un an. Îmi pare că parcă nici nu am trăit asta, în umbra celor ce aveau să vină.
Seară, acasă, viața mergea înainte. Zinuca, a cincea noastră minune mică, ne-a arătat cum viața răzbește cu scutecul plin, indiferent de înnegrita stare a lui tati, sau mami. Un schimbat de scutec, un drum până la balcon, cam atât este timpul în care viața ți se schimbă. Eu din balcon, mami din dormitor, pe hol împreună aflăm cum în cele două minute, Vlăduț al nostru a înghițit la baie dintr-o soluție de dezinfectat.
Furie oarbă, explozie nemărginită, sau paralizie completă, n-aș putea să spun clar. O cursă nebunească a urmat apoi, cu apă sărată dată să vomite, cu căni de apă băute printre lacrimile tuturor, de un pitic de patru ani și un pic, căruia-i spuneam că acum facem împreună cea mai mare provocare, cum noi luptăm acum să scoatem otrava aia din burtica lui micuță. Litri intrați și ieșiți în timp scurt și apoi un drum încleștat cu ambulanța la urgențe. Acolo am crezut c-am stat minute, însă am aflat că au fost ore. Cum situația a cerut-o, a urmat o călătorie în miez de noapte, în urletele ambulanței, la București.
Din triaj, la terapie intensivă. Cu nopți dormite strâmb și scurt. Cu speranță și deznădăjduire. Cu bucuria zâmbetului lui și durerea surdă a perfuziilor picurând. Apoi încet, spre bine, mutați la toxicologie, ne-am făcut și prieteni în salon și am început să aproape retrăim. Am băut o cafea a treia zi. Ce viață! Adică bună, nu mă înțelege greșit, a fost cea mai bună cafea din era asta! Ne-am jucat, am desenat și colorat și stat în patul de spital împreună. Un timp de neuitat. Și-apoi ne-am externat și am ajuns acasă.
Din nou acasă, din nou cu toți. Ce virus? Ce pandemie? Câteva zile n-a mai existat nimic, doar dorința și speranța de viață. N-am depășit încă perioada grea, urmează să ne întoarcem la evaluări în mai, pentru a vedea dacă leziunile din esofag și stomac sunt vindecate. Oricum ar fi, viața și străfunda-i putere, ne fac deja alocuri puțin mai fericiți decât poate eram înainte.
Așa a fost să fie și a trecut, câte o zi ca și cum ar fi fost un an. Am îmbătrânit probabil în zece zile cât alții în zece ani, am întinerit probabil, aproape înnebunind și am revenit probabil la ce acum numim normalitate.
Luăm câte o zi pe rând, ne bucurăm de ea. Și da, stăm în casă. Și da, e greu, însă este atât de bine și frumos să fim împreună și să fim doar bine, atât, nimic mai mult.
Sărut-mâna mamă și să le spui celor de-acolo cât de dor ne e de voi.
Unu, doi, trei, patru, cinci. Da, cinci copii. Ia ceva să numeri. Și asta doar așa teoretic. Când sunt în mișcare, crede-mă că-ți ia mai mult, că nu stau toți în același loc, însă asta face parte din frumusețea vieții.
Ieri am făcut prima petrecere pentru Zina Ioana. A cincea noastră minune. Am zis că o să fie un botez mai restrâns, însă suntem binecuvântați să avem atâția oameni minunați în viața noastră. Mulți dintre ei ne-au fost alături și de data aceasta.
Zina a fost chiar de gașcă, adică a plâns rezonabil și ne-a lăsat să intrăm în program relaxați. Nu dăm nume, dar al patrulea, ne-a cam provocat pe tema asta 😉
E important și să-ți programezi ziua ca să te strezi cât mai puțin, adică să ai ceva timp, să nu te grăbești tare de la un pas la celălalt, că de emoții nu scapi. Dacă n-ai deloc, eu zic că e o problemă. Și zic asta după al cincilea. Acum că nu ne aude Ralucuța, zic eu că a fost bine c-am aranjat să vină fotograful și cameramanul mai devreme la noi acasă să avem timp de niște poze profesioniste cu noi și nașa, iar apoi să mergem la biserică. Am aranjat, adică Ralucuța. E bine să pleci fără grabă că întrârzii la biserică, fără să uiți certificatul de naștere, sau poate și mai nasol, copilul. Nouă ne-a ieșit și cu acte și cu copil, deci a fost ok. Dar e și experiența…
La biserică, e floare la ureche pentru părinți, aici nășitul e munca de făcut. Nașa noastră s-a descurcat de minune, cu toate cele 6Kg în mișcare pe care Zina le-a pus la treabă. Și-a ales varianta de Crez citit, nu recitat și sincer a avut ceva viteză. La un moment dat, eu am pierdut-o.
Noi mergem la aceeași biserică, de la nuntă, apoi la toate botezurile. Motivul nostru este definitiv: preotul. Un om deosebit, cu har, ceva ce n-am putut să înțeleg, până nu l-am cunoscut. Acum că-mi aduc aminte, de fapt ne-a fost clar la alt eveniment, mai puțin fericit, când bunica mea, mamaia, ne-a părăsit. Atunci, cumva, ne-a fost clar că așa călăuzie e ceva mai departe de lumea noastră simplă de zi cu zi, și am ales să ne legăm destinele pentru totdeauna. Omul sfințește locul. Nu vreau să vă povestesc alte lucruri care ne-ar fi umbrit ziua pe care-am vrut să o avem însorită. Viața e scurtă și e mai bine să ținem minte lucruri frumoase, amintiri demne să dăinuie în timp.
De la botez, că de fapt la biserică e botezul, am mers la restaurant unde e petrecerea. Ne-am continuat tradiția. Ne-am ales să sărbătorim nunta la Central, la Clasic, în Ploiești. Asta a fost acum mulți ani, că dacă ezit cu datele, nu știu dacă mai primesc mâncare caldă o săptămână. 2005, știu, știu 🙂 Acolo am făcut petrecerea de nuntă, acolo am continuat cu botezurile. Câte unul. 2008, 2010, 2011, 2015. Noi tot am continuat, 2019. Când l-am sunat pe managerul de-acolo, om cu multă experiență în domeniu, ani de zile înainte și după revoluție în branșă, mi-a zis că am depășit generația lui, că a ieșit la pensie. Ne-a făcut plăcere să vedem că și noua generație continuă în profesionalismul acela care face diferența dintre partitură și cântatul după ureche. Mi-a făcut plăcere să văd oameni care erau acolo de când am făcut noi nunta, de când meniurile erau simple, cu toate cuvintele în română și știai sigur ce mesteci.
Suntem așa de binecuvântați să avem în viața nostră atât de mulți oameni minunați, cu care am putut petrece în cinstea Zinei Ioana, a cincea noastră minune.
Trebuie să țin minte să scriu aici și povestea numelui ei, că este o poveste. Doar de asta am început blogul ăsta. Amintiri din copilărie. Copilăria lor.
De fiecare dată când a mai apărut o minune mică la noi în familie, copiii mai mari au primit primii vestea. La început nu am filmat, însă cu timpul, am prins și noi experiență, așadar i-am filmat când le-am spus că vor avea încă un frățior sau o surioară:
Minunea
A cincea minune a noastră s-a născut pe 21.04 la ora 21:04. 2019. Nici măcar nu ne dădusem seama, am observat după o poză făcută la cartonașul de identificare din maternitate. E fetiță, ceea ce definitivează minoritatea băieților din familia noastră. Eram trei cu trei, dar oricum băieții nu prea aveau șanse să vorbească. Acum suntem clar depășiți. Cel puțin momentan 😉
Glumesc și eu…Acum, sincer, noi am zis că ne oprim acum vreo doi copii, deci chiar dacă zic, tot nu se mai pune.
O cheamă Zina Ioana. A fost tare și cu numele. Nouă ne-a cam ieșit, adică totuși aveam deja patru…La primii a fost chiar simplu, că am vrut să aibe fiecare unul din prenumele nașilor. Noi încă mai credem în d-astea. Așa că primul este Dragoș, după naș și Mihai. Felicia, a doua, este și Violeta, după nașa. De la al treilea s-au terminat nașii, dar nume sunt destule, deci aici nu cred că ne putem baza pe o limită 🙂 Au urmat Ilinca Teodora și Vlad Ștefan.
La Zina am încercat mai multe variante și tot nu mergea. Ba că nu prea sunau bine, ba aveam tot felul de dubii. Chiar vorbeam cu Ralucuța într-o seară: ce-o fi cu noi, de nu ne iese cu numele?
Am avut o d-asta cum îi zice, de-ți vine pur și simplu în cap. Așa, mă rog, stăteam eu relaxat și de-o dată realizez: Dragoș, Felicia, Ilinca, Vlad. Dragoș, Felicia, Ilinca, Vlad. Bang! Mă duc repede la nevastă-mea și-i zic:
-Alfabetic!
-Ce-ai mă?
-Alfabetic. Cumva am nimerit de am pus prenumele celor patru, mai bine zis primilor patru copii, alfabetic.
-Aaaaaaa.
Ne-a fost clar că nu încăpea alt nume care să nu fie alfabetic după ceilalți. După faza asta, ne-am apucat să cercetăm, că după V, nu mai sunt chiar multe litere în alfabet. Ne-a picat cu drag Zina. Ioana cam deja stabilisem, așadar: Zina Ioana. Și așa a rămas, fără dubii din momentul acela.
Ralucuței nu i-a plăcut când i-am zis că eu când zic Zina mă gândesc la Zînă. Are ea ceva magic, eu știu sigur, dar nu știu ce, însă vom vedea…
Normalitatea în cinci, adică șapte
Ce să zic, normalitatea și-o definește fiecare. A noastră e în cinci copii, cu noi doi, șapte. Chiar încăpem și în mașină că avem una cu șapte locuri. Am început să trag cu ochiul după mini-vanuri, că nu se știe 🙂
Mai pățim faze d-alea tari când ne întâlnim cu cineva de exemplu prin parc. Și noi cam ocupăm o alee lată, din care nu prea sunt, așa că ne lungim. Și eram eu cu Ralucuța și cu Ilinca împingând căruciorul cu Zina. Și ne întâlnim cu cineva care nu ne mai văzuse de ceva vreme.
– Ce frumoos, ați ieșit la plimbare cu cei mici?
– Daaaa
– Și aveți doi copilași?
– Ah nuuu
Priviri contrariate, că era clar că e un copil, plus unul în cărucior. Mai aveau puțin să ne întrebe dacă nu-s ai noștri. Ne-am dat seama de confuzie și am zis
– Mai avem. Și am arătat în spate pe alee, unde aproape de noi venea și Vlăduț alergând cu super-pisi-viteză (ceva de la niște desene, nu întreba).
– Aaaah, aveți trei, să vă trăiască.
-Ah nuuu
Iar priviri contrariate. De data asta ne-am distrat mai rapid zicându-le că și mai încolo tot ai noștri sunt. Dragoș cu Feli căutau un magnețel pe care l-au pierdut prin iarbă lângă o bancă. A urmat bineînțeles clasicul
– Ciiiiiiinci? Maaaaaaaaaaaaaaaa.
Aici de obicei urmează o pauză în care sinapsele interlocutorului încearcă o ieșire din situație. În majoritatea cazurilor, ca și acum, conversația continuă natural, ca și cum nimeni n-a fost șocat
– Să vă trăiască, tralalalalalalaal
Adevărul e, că oare ce-ar putea zice? Băăă inconștienților, voi nu i-ați numărat? Aveți cinci bă. Cinci. Five. Cinq. Cinco. Pet. Fumf sau cum s-o scrie, înțelegi repetiția 🙂
Deci normalitatea noastră e în cinci plus doi, sau doi plus cinci. Nu ne prostim să zicem că e simplu, însă iar șocăm lumea când le zicem că noi credem că e mai greu să ai un singur copil. Așa suntem noi poate mai naivi. Și binecuvânți în viața asta să nu ne fie o povară, ci o plăcere familia noastră mare.
Când pleacă unul de acasă la bunici simțim lipsa frate. Știu că nu-ți vine să crezi, că mai rămân trei. Pardon, acum patru. Însă fiecare are locul lui, sau locul ei. Universul e incomplet fără oricare dintre ei.
Aveam eu ceva îngrijorări pentru viitorul copiilor. Mi-a trecut. De fapt, chiar cred că pot să mă relaxez total.
Azi s-au apucat cei trei mai mari (Dragoș, Felicia și Ilinca), să se joace constructiv: o prezentare pentru o geanta de dama din magazinul online al lui mami, Genți.CLUB.
Dragoș tot filmează de ceva vreme cu telefonul, mai mult orientat pe partea cu gătitul. Nu are el voie să facă tot ce vrea, dar și o pâine prăjită dacă face, poate să vorbească o jumătate de oră despre culoare, aromă, gust. Poate se face bucătar. Sau poate regizor.
Au tot auzit ce vorbeam cu mami despre magazinul ei de genți și când le-am spus că pot prezenta o geantă a fost iureș. Dragoș deja a făcut planul, cum filmează, că el e regizor, că el organizează. Fetele țopăiau că vor fi pe YouTube… și noi când eram mici ne bucuram să vedem 10 min de desene animate în alb-negru. Mă rog, timpurile sunt altele acum. Ilincuța a fost mai tăcută, dar Felicia turuie ca-n fiecare zi, nu contează subiectul, ea are tot timpul ceva de spus. Apare și al patrulea pitic, dar nu în imagine, doar pe fundal cu niște strigăte de luptă pe undeva. Cred că în următoarele episoade intră și el la casting, că e simpatic tare.
Am tăiat doar puțin că era prea lung filmulețul, dar n-a fost nevoie de o a doua dublă. Ne-a plăcut prea mult stângăcia simpatică și copilărească. Nu aveam noi planuri să facem reclame la TV, dar acum e clar că nu ne mai trebuie, avem echipa perfectă pentru reclame pe YouTube 🙂
