Unu, doi, trei, patru, cinci. Da, cinci copii. Ia ceva să numeri. Și asta doar așa teoretic. Când sunt în mișcare, crede-mă că-ți ia mai mult, că nu stau toți în același loc, însă asta face parte din frumusețea vieții.

Ieri am făcut prima petrecere pentru Zina Ioana. A cincea noastră minune. Am zis că o să fie un botez mai restrâns, însă suntem binecuvântați să avem atâția oameni minunați în viața noastră. Mulți dintre ei ne-au fost alături și de data aceasta.

Zina a fost chiar de gașcă, adică a plâns rezonabil și ne-a lăsat să intrăm în program relaxați. Nu dăm nume, dar al patrulea, ne-a cam provocat pe tema asta 😉

E important și să-ți programezi ziua ca să te strezi cât mai puțin, adică să ai ceva timp, să nu te grăbești tare de la un pas la celălalt, că de emoții nu scapi. Dacă n-ai deloc, eu zic că e o problemă. Și zic asta după al cincilea. Acum că nu ne aude Ralucuța, zic eu că a fost bine c-am aranjat să vină fotograful și cameramanul mai devreme la noi acasă să avem timp de niște poze profesioniste cu noi și nașa, iar apoi să mergem la biserică. Am aranjat, adică Ralucuța. E bine să pleci fără grabă că întrârzii la biserică, fără să uiți certificatul de naștere, sau poate și mai nasol, copilul. Nouă ne-a ieșit și cu acte și cu copil, deci a fost ok. Dar e și experiența…

La biserică, e floare la ureche pentru părinți, aici nășitul e munca de făcut. Nașa noastră s-a descurcat de minune, cu toate cele 6Kg în mișcare pe care Zina le-a pus la treabă. Și-a ales varianta de Crez citit, nu recitat și sincer a avut ceva viteză. La un moment dat, eu am pierdut-o.

Noi mergem la aceeași biserică, de la nuntă, apoi la toate botezurile. Motivul nostru este definitiv: preotul. Un om deosebit, cu har, ceva ce n-am putut să înțeleg, până nu l-am cunoscut. Acum că-mi aduc aminte, de fapt ne-a fost clar la alt eveniment, mai puțin fericit, când bunica mea, mamaia, ne-a părăsit. Atunci, cumva, ne-a fost clar că așa călăuzie e ceva mai departe de lumea noastră simplă de zi cu zi, și am ales să ne legăm destinele pentru totdeauna. Omul sfințește locul. Nu vreau să vă povestesc alte lucruri care ne-ar fi umbrit ziua pe care-am vrut să o avem însorită. Viața e scurtă și e mai bine să ținem minte lucruri frumoase, amintiri demne să dăinuie în timp.

De la botez, că de fapt la biserică e botezul, am mers la restaurant unde e petrecerea. Ne-am continuat tradiția. Ne-am ales să sărbătorim nunta la Central, la Clasic, în Ploiești. Asta a fost acum mulți ani, că dacă ezit cu datele, nu știu dacă mai primesc mâncare caldă o săptămână. 2005, știu, știu 🙂 Acolo am făcut petrecerea de nuntă, acolo am continuat cu botezurile. Câte unul. 2008, 2010, 2011, 2015. Noi tot am continuat, 2019. Când l-am sunat pe managerul de-acolo, om cu multă experiență în domeniu, ani de zile înainte și după revoluție în branșă, mi-a zis că am depășit generația lui, că a ieșit la pensie. Ne-a făcut plăcere să vedem că și noua generație continuă în profesionalismul acela care face diferența dintre partitură și cântatul după ureche. Mi-a făcut plăcere să văd oameni care erau acolo de când am făcut noi nunta, de când meniurile erau simple, cu toate cuvintele în română și știai sigur ce mesteci.

Suntem așa de binecuvântați să avem în viața nostră atât de mulți oameni minunați, cu care am putut petrece în cinstea Zinei Ioana, a cincea noastră minune.

Trebuie să țin minte să scriu aici și povestea numelui ei, că este o poveste. Doar de asta am început blogul ăsta. Amintiri din copilărie. Copilăria lor.

Share: