Când a început treaba asta cu virusul, cea mai mare problemă era lucrul de acasă și riscul pe care-l aducea nevoia de a ieși din casă. Cu cinci copii într-un apartament. Și da, viața m-a învățat că se poate lucra de acasă, chiar și cu cinci copii, ceea ce înainte n-aș fi zis…

Bun, deci problema mea de acum două săptămâni era că trebuia să ies zilnic, ori la cumpărături, ori la mama, fiind destul de bolnavă și imobilizată la pat. Multe s-au întâmplat în perioada asta, însă puține contează.

Mama s-a stins. Prea repede, abrupt. Asta subiectiv, bineînțeles. Starea ei de sănătate nu era una prea bună de mulți (zeci de) ani, însă în ultima parte, degradarea a fost mai dură și mai rapidă decât înainte. Ajunsese să nu mai se poată deplasa de nici un fel, iar în ultimele zile nici măcar nu mai înțelegeam ce spune. Îmi place să cred că vorbea în maghiară, limba ei maternă. Asta pentru că nu pot, sau nu vreau să cred că doar spunea lucruri fără nici o noimă. Conferențiar. Doctor. Inginer. Toate pălesc rapid în toropeala seacă a tumultului trecerii timpului.

În ziua când s-a dus, timpul a stat în loc. Sau așa mi s-a părut mie, cel puțin până când am ajuns la ea. Era și totuși nu mai era.

Au fost apoi câteva zile de coșmar. Biserică închisă. Înmormântare cu limită de oameni prezenți. Fără priveghi, cu cimitir fără flori, sau lumânări. Cu lacrimi uscate la marginea măștilor de față. Cu prieteni de-o viață care n-au putut să-i fie aproape pe ultimul drum. Cu gânduri bune ce m-au însoțit la fiecare pas, de la atât de mulți oameni dragi. Cu toate astea, un film urât. Și prost. Și imposibil de real. O durere stoarsă scurt însă tare și de peste tot.

Sunt doar câteva zile de atunci și-mi pare c-a trecut un an. Îmi pare că parcă nici nu am trăit asta, în umbra celor ce aveau să vină.

Seară, acasă, viața mergea înainte. Zinuca, a cincea noastră minune mică, ne-a arătat cum viața răzbește cu scutecul plin, indiferent de înnegrita stare a lui tati, sau mami. Un schimbat de scutec, un drum până la balcon, cam atât este timpul în care viața ți se schimbă. Eu din balcon, mami din dormitor, pe hol împreună aflăm cum în cele două minute, Vlăduț al nostru a înghițit la baie dintr-o soluție de dezinfectat.

Furie oarbă, explozie nemărginită, sau paralizie completă, n-aș putea să spun clar. O cursă nebunească a urmat apoi, cu apă sărată dată să vomite, cu căni de apă băute printre lacrimile tuturor, de un pitic de patru ani și un pic, căruia-i spuneam că acum facem împreună cea mai mare provocare, cum noi luptăm acum să scoatem otrava aia din burtica lui micuță. Litri intrați și ieșiți în timp scurt și apoi un drum încleștat cu ambulanța la urgențe. Acolo am crezut c-am stat minute, însă am aflat că au fost ore. Cum situația a cerut-o, a urmat o călătorie în miez de noapte, în urletele ambulanței, la București.

Din triaj, la terapie intensivă. Cu nopți dormite strâmb și scurt. Cu speranță și deznădăjduire. Cu bucuria zâmbetului lui și durerea surdă a perfuziilor picurând. Apoi încet, spre bine, mutați la toxicologie, ne-am făcut și prieteni în salon și am început să aproape retrăim. Am băut o cafea a treia zi. Ce viață! Adică bună, nu mă înțelege greșit, a fost cea mai bună cafea din era asta! Ne-am jucat, am desenat și colorat și stat în patul de spital împreună. Un timp de neuitat. Și-apoi ne-am externat și am ajuns acasă.

Din nou acasă, din nou cu toți. Ce virus? Ce pandemie? Câteva zile n-a mai existat nimic, doar dorința și speranța de viață. N-am depășit încă perioada grea, urmează să ne întoarcem la evaluări în mai, pentru a vedea dacă leziunile din esofag și stomac sunt vindecate. Oricum ar fi, viața și străfunda-i putere, ne fac deja alocuri puțin mai fericiți decât poate eram înainte.

Așa a fost să fie și a trecut, câte o zi ca și cum ar fi fost un an. Am îmbătrânit probabil în zece zile cât alții în zece ani, am întinerit probabil, aproape înnebunind și am revenit probabil la ce acum numim normalitate.

Luăm câte o zi pe rând, ne bucurăm de ea. Și da, stăm în casă. Și da, e greu, însă este atât de bine și frumos să fim împreună și să fim doar bine, atât, nimic mai mult.

Sărut-mâna mamă și să le spui celor de-acolo cât de dor ne e de voi.

Join the Conversation

1 Comment

  1. Wow! Am ramas fara cuvinte! Habar n’am avut de patania cu Vladut! Sper sa nu fi fost cu soda caustica. Alcoolul ar trebui sa fie inregula. Multa sanatate!

Leave a comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *