Iubești oameni și apoi mor. Asta este viața. Partea urătă, hidoasă, cronică, bolnavă, găunoasă, putredă a ei. Dar asta este, o ai, este ofertă la pachet. Nu poți lua doar ce-ți place. Dacă stai să te gândești, nu prea e bine nici invers. Oamenii te iubesc și apoi mori. Nu că vrei tu, nu mă refer aici la tipa cu șamponul, cântăreața cu părul lung care s-a sinucis. Moment să caut.  Mădălina Manole. Așa nu! Vroiam să spun că, independent de voința ta, sunt oameni care chiar te-au, te și te vor iubi și tu , la un moment dat, câți vor mai apuca, o să-i distrugi și vei muri. Nasol. Acum putem comenta dacă e nasol de ei sau de tine. Indiscutabil că și vârsta își spune cuvântul ca parte a discuției aici.

Și să mă întorc, că nu pentru tine am făcut ocolișul ăsta, nu. E jurnalul meu, nu uita că scriu pentru mine, pentru mine mai târziu și nu vreau să trebuiască să-mi dau debitul mai mare la perfuzie când voi reciti acest articol. Nici nu știu dacă-mi doresc sau nu să o voi face. Știu că gramatical e incorect, dar sunt și lucruri pe care vreau să le spun și gramatica mă constrânge, sau așa crede ea. Aiurea. Eu o fac pe ea, nu ea pe mine 🙂

Articolul ăsta a plecat de la un gând sau sentiment ciudat, aș spune eu, acela că eu mă simt foarte bine în cimitir. Da, ciudat… Când intru într-un cimitir, mai precis unul singur până acum, am un sentiment ciudat de pace interioară, din aia pe care e foarte greu, mai precis imposibil să îl exprimi în cuvinte. E ca și cum treci într-o altă dimensiune, prin simplu fapt că ești fizic acolo, ciudat, ciudat.

De ce mergem la cimitir? Păi hai s-o facem metodic:

  1. pentru că este o obligație de cutumă, obicei, religie;
  2. pentru că vrei să aduci un omagiu cuiva plecat;
  3. pentru că vrei să citești o poezie cu umor (doar valabil pentru Cimitirul Vesel din Săpânța);
  4. pentru că ai un drum și p-acolo trece scurtătura;
  5. pentru că pur și simplu ți-e dor de cineva și ști sigur că acolo îl/o vei găsi.

Mamaie era o bunică din povești. Tot timpul mă ierta pentru tot ce făceam greșit, nu mă certa și cred că doar o dată mi-a dat una la fund. Sau poate mai multe. Nici nu-mi amintesc, dar dacă pot spune așa ceva, tare mi-e dor să îmi mai amintesc. Tot timpul îmi plăcea să mânânc la ea, tataie s-a dus mai devreme, Dumnezeu să-l ierte, și nu am așa multe amintiri, dar când mergeam la ea, pâinea cu unt și cu gem era divină. Acum am început să înțeleg și eu, când îl văd pe Drăgoșel mâncând mămăligă cu brânză și smântămă la bunici,  că mâncatul la bunici nu are legătură cu meniul pentru că, la noi în casă, singurul lucru care-l poate face cu așa mâncare e să orneze pitoresc pereții, nicidecum să înghită.

Îmi aduc aminte cum ieșea așa încet mamaie în ușă, mică și puțin aplecată de amarul anilor trecuți, cu un zâmbet frumos, ce ținea înăuntru-i tot ce vroia ea: un răspuns la o ghidușie, o amintire pierdută, o melancolie uitată, o supărare de neîmpărtășit și cine știe cât de multe altele.

M-a făcut să înțeleg frumusețea și urâțenia bărtâneții în acelși timp. Ne povestea cu atâta plăcere lucruri pe care puțini în viață le văzuseră și ne-a arătat ce înseamnă ca viața să-ți ia puțin câte puțin ceea ce te definește și te face să fii om. Nu, nu a suferit de vreo boală. Cred. Era pur și simplu feeric să discuți cu ea câteva minute un subiect, ca mai apoi, când era terminat, să-l redeschidă cu atâta nonșalanță încât aproape că-ți doreai să-l tratezi mai bine, mai cu respect, mai cu patos, cu toate că știai că asta se va întâmpla încă o dată, și încă o dată, și încă o dată, până când cedai și schimbai subiectul. Câteoadată era demotivant, dar acum, Doamne, cât aș da să mai am ocazia să vorbesc cu ea un singur lucru, oricare, și în loc să mi se pară că o luăm de la început, să înțeleg, că am o șansă să repet ceva până la perfecțiune. Ei bine nu mai am, nu mai este, a plecat, nu se mai întoarce.

Dar de ce doare așa de mult, când știm cu toții că ne naștem, trăim și apoi murim? De ce? De ce atunci când toată lumea se așteptă ca unul din cei dragi să-și dea sfârșitul,  să conștientizezi acest lucru până în cel mai mic amânunt, dar să nu-ți poți opri tăvălugul durerii când moartea vă desparte? De ce?

Nu mai pot să spun decât un singur lucru:

Mamaie, aș da tot internetul din lume să mai putem vorbi o singură dată.

In memoriam.

Share: