Arhiva deschisă la Capitoulul »Ale mele «

A fost ultimul weekend din mai. Am fost ieri, sâmbătă, la Jumbo cu toții copiii. Pentru 1 iunie, fiecare a avut voie să-și aleagă ce a vrut. Binențeles, cu o limită de sumă, altfel am fi avut probleme mari.

Cei patru pitici ai noștri au fost foarte cuminți acolo. Mă cam surprinde treaba asta, de fiecare dată. Ilincuța a fost cea mai indecisă, dar până la urmă s-a hotărât și ea. Lui Vlăduț i-a ales mami o jucărie. E prea mic să-și aleagă singurel.

Am fost și la înot cu cei trei mai mari. Drăgoșel face progrese relevante. Fetele fiind mai mici, avansează mai greu. Sunt așa simpatici.  Când vine Robert, antrenorul, pleacă toți cu el. Sunt ca niște pinguini mici îmbrăcați în hălățele de baie. Seara ne-am jucat prin curte.

Astăzi este duminică și speram să dormim mai mult. Speranța o fi dormit mai mult, noi nu.

Am plecat de acasă cu gândul să mergem să cumpărăm niște ghivece cu flori pentru mami și să vizităm Muzeul Județean.

Mami este într-o formă maximă anul acesta cu florile. Are o colecție foarte frumoasă de orhidee și una de flori în ghivece suspendate. Nu știu cum se numesc, dar sunt foarte frumoase.

IMG_5943

La prânz am fost la McDonald’s. Știm, mâncarea nu este sănătoasă. Dar mergem cam o dată pe lună, nu considerăm că este o problemă prea mare. Cei mici, de fapt cei trei mai mari, s-au bucurat și de locul de joacă.

Pe seară am făcut un grătar. Cam trist acum fără o țuică. Mă tratez. Am înghițit un elicopter. Adică am o bacterie helicobacter, sau cam așa ceva. Cică poate să ducă la ulcer. Și cică ar trebui să mă doară stomacul, să am arsuri, să mă doară capul.

Eu nu mă bucur că am bacteria, dar mă bucur că a fost tare de gașcă și nu m-a durut nimic. Două săptămâni de prohibiție totală. Nu pot să spun că îmi face mare plăcere, de aceea sper să-mi iau adio de la ea prin tratamentul cu antibiotice.

După băițe au mers toți la culcare.

Ultimul weekend din mai 2016, un sfârșit de săptămână frumos, în familie.

Capitol: Ale mele  Cuvinte cheie: , , ,  
Lasă un comentariu

Am primit un comentariu pe pagina Despre, ocazie cu care am recitit și eu cronica de acolo. Ce-am bălmăjit în articol e una, dar să mor de râs când am citit comentariile.

Îmi zicea Ralucuța – soția mea iubită – cândva prin 2011, să corectez situația familială că aveam deja trei copilași.

Apoi a comentat ceva că poate vom avea patru. Eu i-am răspuns că până vom avea patru, eu voi fi mumie. Nu mă întreba de unde mi-a venit aia cu mumia. E clar că ea știa ceva și eu nu. Din 2015 avem și al patrulea copil.

Deci suntem la patru pitici.

Și acum, să-ți zic de ce m-a bufnit râsul: mă gândeam că mai avem 3 pitici și-o facem pe mami Albă ca zăpada…

 

Eeeh, a venit și vacanța de iarnă, Crăciunul deja a trecut și peste câteva zile vine Revelionul. Ne luăm adio de la 2015, care se poate odihni liniștit acum în amintirile noastre. Lăsăm așteptările să-l împovăreze pe 2016 care va începe în curând, cu forțe proaspete.

Deși n-am avut zăpadă nici un pic, Crăciunul a fost foarte frumos în familie. Au venit la noi Maia, Buni, Bunicul și Cristinica și am petrecut două zile minunate cu colinde și mâncare buuuună. Încă o mai simt peste coaste, am mai pus un kilogram, sau două. Ne-au vizitat și nașii și ne-am mai adus aminte de plăcerea cântatului la chitară, care în facultate era un mod de viață extraordinar de frumos.

După cum arată și pozele, am mai făcut o grămadă care cere vârf, i-am primit pe reni și Moș Crăciunel, iar Mami ne-a pregătit cozonaci cum numai ea știe să facă: drăgăstoși 🙂 Anul ăsta ne-a făcut o surpriză și a folosit ceva de anul trecut din Spania, iar cozonacii au ieșit extra-galben-colorați, icterici-drăgălași. Oricum, gustoși nevoie mare.

Cum este sezonul potrivit, am făcut și noi cârnați, mai precis Mami a pregătit toate ingredientele, copiii le-au amestecat și eu am umplut mațele. Spre norocul meu, Buni ne-a luat mațe de porc și a mers repede treaba. Super-gustoși. Dacă am zis de cozonaci să cunt drăgăstoși, cârnații sunt dră-grași-toți. De fapt nu prea mai sunt, că au trecut două grătare prin ei zilele astea.

Este și primul an al lui bebe, deci urmând tradiția, el a pus vârful la brad, cel puțin așa, simbolic.

Este cam cald și chiar dacă nu avem zăpadă, totuși pare ciudată vremea pentru perioada asta. Copiii s-au bucurat că au putut ieși afară să se joace și să se plimbe cu bicicletele, dar natura pare să ceară totuși un ger-două, că deja am văzut muște pe-afară. Din nou, noroc cu colindele, altfel ziceai că ne pregătim de Paște.

Bineînțeles că a venit și Moșul, cu multe jucării și bucurii.

Văd că nu pot încărca filmulețul cu copiii din dimineața zilei de Crăciun când au găsit cadourile sub brad, dar reușesc eu zilele următoare. Gataaa, a mers:
 

Azi este ziua noastră națională și cred că reprezintă un motiv demn de sărbătoare pentru orice român, din România, sau pe oriunde-o fi. Cu patru copilași, avem suficiente motive de sărbătoare în timpul anului, ca să nu mai zic că am ales numele de sfinți astfel încât pe tot parcursul anului să avem ocazii de petreceri constante, că așa-i stă bine românului 🙂

Părerea mea este că trebuie să ne învățăm de mici copiii să înțeleagă apartenența la un neam, bineînțeles cu conștiința împăcată, fără greșeala de a duce lucrurile spre un extremism nociv. Din păcate, extremismul s-a dezvoltat din ce în ce mai tare în ultima perioadă, iar ca părinte, nici nu vreau să mă gândesc cum ar putea arăta lumea extremiștilor, în care aș fi forțat să-mi las copiii să crească.

Deci un La mulți ani România, curat și sănătos! 🙂

ZiuaRomaniei2016

 

Nu mă gândeam că a trecut chiar așa mult timp de când am scris lista cu cele zece chestii pe care vreau să le fac până mor, dar văd că sunt aproape șapte ani, incredibil. Scriam atunci pe PauzaMea.ro, un blog fără un scop anume, în afara aceluia de a reprezenta pauza mea de relaxare cu subiecte variate și chestii care probabil nu ar fi trebuit să le scriu, iar altele care ar fi trebuit să le scriu însă nu am făcut-o.

Oricum, au trecut șapte ani și nu s-au schimbat multe lucruri. Hăăăăhăăă, în afara faptului că am avut parte de ceva schimbări pe plan profesional, adică pot vorbi despre un început de carieră, conducând acum o fabrică în care lucrează mai mult de o mie șapte sute de oameni, dar mai important decât asta, am  deja patru copilași, fără să fie gemeni printre ei și toți făcuți  cu aceeași soție 🙂

 Să reiau aici lista din Ianuarie 2009:

  1. Sa am doi copii sanatosi suficient de maturi ca sa se poata intretina singuri. Asta daca nu castig la loto x milioane EUR ca sa nu mai imi fac griji;

  2. Sa traiesc in asa fel incat sa nu existe nici un om care sa se bucure ca am murit. Suna ciudat poate, dar cred ca mergand pe ideea asta, stilul de viata este benefic mie si tuturor celor pe care-i cunosc;

  3. Cand dau o cautare pe Google sa existe combinatia mea de nume/prenume pe prima pagina de rezultate, dar nu avand un site propriu si nici facand eu ceva direct in sensul asta. Mai vreau ca noua din zece rezultate sa fie de bine. Unul din zece poate fi si o prostie pe care-am facut-o la tinerete…

  4. Sa scriu o carte. Nu stiu de unde mi-a venit asta, nici daca scriind suficient de mult pe blog o pot trece facuta, nu?

  5. Sa locuiesc la o casa pe pamant, in afara orasului, cu multe animale, verdeata, spatiu. As prefera sa nu fie vorba de un ospiciu;

  6. Sa merg la un safari. Nu prea stiu unde, cum, cand, dar stiu ca poti sa faci treaba asta si cand esti mai in varsta, deci am sanse. Barem atunci pot da vina pe prostata daca fac pe mine de frica in mometul in care rage un leu la mine;

  7. Sa am doi nepoti si o nepotica pe care sa apuc sa-i vad si sa-mi spuna „bunicule”, adica macar sa-i aud vorbind si recunoscandu-ma. As prefera sa fie d’astia naturali, ca pana atunci, cine stie, o sa-i faca din pastile;

  8. Sa am cea mai fericita sotie (nu chiar din lume, dar macar dintre femeile pe care le cunosc). Asta da provocare, aaaa? Momentan scriu de una, ca citeste nevasta-mea in timp ce scriu;

  9. Sa am sapte perechi de fini, si toti sa fie mandrii de asta;

  10. Sa-mi iau motor, un chopper, dar mai la batranete ca acum ar confirma criza barbatului de 30 de ani care inca vrea sa fie tanar;

 

Eeeeh, ca un fel de review al listei la sfârșit de 2015, fără modificări de conținut, doar de analizat progresul, avem așa:

  1. Făcut patru copii, nu numai doi, sănătoși cu toții, deci am supralivrat aici, dar asta nu înseamnă că pot să scap la punctele următoare. La loto n-am câștigat, un motiv destul de important fiind probabil că nu joc;
  2. La punctul cu nici un om care să se bucure că am murit cred că nu voi afla niciodată dacă l-am reușit sau nu, pentru că presupune ca eu să fi murit deja și să aflu dacă sau nu cineva s-a bucurat pe tema asta, deci un deziderat pe care-l las aici pentru a-mi ghida modul de viață pe viitor;
  3. Google returnează cam așa:
    1. Profilul LinkedIn;
    2. Pagina FaceBook;
    3. Google+;
    4. Un interviu/articol cu Ralucuța, iubita mea soție și mama celor patru copilași pe care-i avem împrenă;
    5. Wikipedia – unde spre rușinea mea nu am contribuit cum mi-am propus mai demult, dar am compensat cu donații;
    6. Twitter cu care nu m-am împăcat prea bine, că-mi pare pe partea de hiper-conectare, dar unde am postat niște lucruri din aplicațiile pe care le mai folosesc, mai precis niște poze de pe Instagram și cărțile pe care le-am ascultat cu Audible.
      Ca și concluzie la punctul acesta, nu prea îmi dau seama dacă e de bine, că practic nu sunt cine știe ce lucruri pe acolo, dar mai am timp…
  4. Eeeee, la partea cu scrisul unei cărți n-am făcut mai nimic în afara faptului că mă cam tentează subiectul în ultimele zile, am cam început să studiez ce înseamnă să faci așa ceva, deci cine știe…
  5. Locuim acum într-o casă pe pământ, nu în afara orașului, nu cu multe animale, dar totuși cu patru copilași, ceea ce nu prea aduce plictiseală 🙂
  6. De safari n-am ce să zic, ne-au dus turcii când am fost în Marmaris la un ATV Safari, dar nu pot să mă prostesc singur cu asta, mai vedem;
  7. Cu doi băieți și două fete, nepoți sigur voi avea, doar să apuc și eu să-i văd;
  8. Oooo, tare asta, păi aici va trebui să zică ea, dar mi-am cam pus obiective grele, ce să zic…
  9. Șapte perechi de fini? Ce-o fi fost în capul meu? O mai lăsăm puțin pe listă, dar cred că vom schimba punctul ăsta pe viitor;
  10. P-ăsta cu motorul îl țin până la pensie, că nu m-am vindecat de vrut. Nu știu dacă am scris asta, dar am făcut școala, am trecut partea cu teoria, cu toate dosarele alea medicale și s-a întâmplat să-mi dea Ralucuța vestea că este însărcinată cu Drăgoșel (primul din cei patru pitici ai noștri) și atunci am aruncat tot dosarul la gunoi și nu m-am mai dus la examen. O decizie bună zic eu. Decizie de amânare însă, că tot mă mai încântă gândul, deși i-a cam trecut momentul…

 

Eeeeeh, cam așa stăm, mai vedem peste vreo cinci ani cum merge treaba.

 

Capitol: Ale mele  Cuvinte cheie: ,  
Lasă un comentariu

Dacă stau acum să mă gândesc, au fost câteva etape în viața noastră de familie care ne-au făcut să fim ceea ce suntem azi (Sept.15), de la momentul când am cunoscut-o pe Ralucuța în 2000, apoi când ne-am mutat împreună, apoi când ne-am luat primul apartament, apoi când ne-am mutat într-un alt apartament mai mare (pentru că nu mai aveam loc cu doi copii și unul pe drum în două camere). Acesta este un fir cronologic, dar și legat de locurile unde am ajuns să trăim împreună.

2015 a venit pentru noi cu un pas mic pentru omenire, dar un pas foarte mare pentru familia noastră: mutarea la Pitești. Distanța nu este foarte relevantă, adică vreo sută treizeci de kilometri, din punctul meu de vedere aproape irelevantă, ținând cont că pentru aproape doi ani am parcurs-o deja de sute de ori, însă pentru noi ca familie, cel puțin mental, a fost o schimbare mare.

Acum că am realizat-o, pare simplu, dar întregul proces a fost foarte complicat. Motivul principal pentru care cred că am reușit să trecem peste toate obstacolele a fost faptul că am avut un singur obiectiv: să fim împreună.

Chiar vorbeam zilele trecute despre un lucru excepțional. Înainte să lucrez în Pitești (am început prin August 2013), am făcut parte dintr-o echipă centrală, ca suport pentru proiecte regionale, astfel călătorind foarte mult în alte țări, aproape săptămânal pentru vreo doi ani. Așadar o vedeam pe Ralucuța și pe copii doar puțin în timpul săptămânii, de fiecare dată în weekend și în vacanțe. În ultimii doi ani, de când m-am mutat cu serviciul la Pitești, a fost puțin mai complicat, pentru că plecam luni dimineața și mă întorceam vineri seara acasă, deci ne vedeam chiar doar în weekend și vacanțe.

Eeeeh, aici vine partea interesantă. Cumva, de atâta vreme, creierul meu a asociat foarte puternic și normal momentele când sunt cu soția și copiii cu weekendurile și vacanțele. Surpriză! Ne-am mutat împreună și ne vedem în fiecare zi, însă creierul meu nu s-a adaptat încă și în continuare, eu mă simt ca și când ar fi în continuu weekend sau vacanță. Și nu, nu uit să plec la servici în fiecare dimineață. Nu știu dacă așa ceva poate fi de înțeles, dar este pentru mine ceva extraordinar. Probabil, încet-încet, această stare o să dispară și o să ajung la normal, dar mi-aș dori să țină cât mai mult, să mai recuperez și eu din anii aceia pierduți.

Mai avem ceva până să ne adaptăm definitiv după această mutare în noul nostru oraș, dar cea mai complicată etapă va urma. Am rezolvat cu transferul băiatului la școală aici, puțin dificil că a trecut în clasa I-a, am rezolvat-o și cu transferul fetelor la grădiniță, stăm aproape și de școală și de grădiniță, aproape ne-am creat o rutină logistică pentru a rezolva lucrurile astea, dar cum ziceam, etapa cea mai complexă va urma în foarte scurt timp și mă refer aici la nașterea celui de-al patrulea copilaș și apoi perioada imediat următoare nașterii, pentru care încă nu avem soluții complete, dar să nu uităm obiectivul principal: să fim împreună. Asta pentru că împreună și sănătoși putem face aproximativ orice 🙂

DSCN2009

Capitol: Ale mele  Cuvinte cheie: ,  
3 Comentarii
13
Apr

Scriam acum ceva vreme despre gagici și a venit vremea să reiau subiectul pentru că relația noastră a evoluat, suntem mai apropiați și fiind evidentă situația, deja avem acum și unele străine, nici măcar nu știm ce naționalitate sunt…

Capitol: Ale mele  Cuvinte cheie: , , ,  
Lasă un comentariu
07
Apr

E vorba doar de-o joacă la chitară, făcută pe colțul mesei, cu inspirația de moment venită de la niște nervi trecuți dar neuitați. Am înregistrat cu telefonul de lângă chitară, cu amplificatorul undeva în spate, d-aia s-aude zăngănitul ăla când lovesc în corzi, nu coarde, dar nu suntem la studio, ne jucăm de-a V-ați nervoaselea… Tratament cu adevărat naturist, singurul efect secundar fiind relația cu vecinii…

Nu mai este frate ca pe vremuri, iarna era albă, friguroasă, geroasă, n-aveai alte așteptări de la ea. Acum, ba e galbenă, ba portocalie, ba roșie. Un singur lucru a rămas la fel, surprinderea cînă ninge, doar probabil că acum surpriza asta este mult mai scumpă, dă deh, e subcontractat serviciul, nu mai e în regie locală.

Oricum, am început săptămâna după codul roșu din weekend și am zis să nu mă aventurez spre Pitești că A1 era închisă, așa că am făcut o oprire la fabrica din Ploiești, până unde am făcut aproximativ 40 minute, deși stau cam la 5Km, dar a trebuit să fac un ocol pentru că drumul părea blocat. Am ajuns totuși cu bine și cu plinul făcut, ca să fiu pregătit pentru drumul mai departe. Aveam la mine lopată maaare, o pilotă pe care tocmai ce-o adusesem acasă la spălat, apă, mâncare, deci pregătit, ce să mai. Am stat la biroul din Ploiești cam până pe la 13:00 și mi-am luat avânt spre Pitești. DN72 era chiar acceptabil aș zice eu, până pe la Nisipuri, unde ca să nu intru în Târgoviște, am ajuns într-o zonă blocată. M-am întors și am intrat în Târgoviște parcurgând orașul care sincer arăta ca un câmp nins, probabil strategia fusese creativă, să nu deszăpezească drumurile, să vadă ce fac oamenii în situații de criză albă-dalbă-leru-i-ler. Am depășit orașul și ajuns înapoi pe DN72 a fost iar bine, asta până pe la Dragodana, unde am avut noroc destul de mare că ne-au făcut cei din contrasens semne disperate să încetinim, asta în condițiile în care mergeam cu viteza luminii stinse, undeva la 40km/h. Dar am avut noroc, cum ziceam, pentru că imediat după curbă, un tir a ieșit de pe drum printre copaci și totul era brusc blocat, chestie care la 40Km/h cu zăpadă și gheață înseamnă buba. Ne-am oprit cu toții în siguranță și ne-am uitat ce frumos atârna remorca în aer, suspendată deasupra drumului la vreo doi metri, ținută așa grațios în suspensie de capul tractor înfipt în niște copaci la câțiva metri mai jos. Noroc că nu m-am gândit prea mult, că altfel rămâneam acolo probabil câteva ore, ci am trecut ușurel pe sub remorcă, la fel ca și ceilalți colegi din trafic, depășind adrenalinic momentul, care rămâne o referință istorică din experiența mea de conducere. Îmi pare rău că n-am avut posibilitatea să fac o poză prin trapă că era blocată de zăpadă, așa să se vadă tirul deasupra.  A1 era curățată cu periuțe de dinți cred, deci am ajuns la Pitești foarte bine, cu o deviație de aproximativ 40 minute față de parcursul normal din ultima jumătate de an. Am sunat-o apoi pe Ralucuța că-mi uitasem legitimația de servici acasă și mi-a trimis o poză care m-a făcut să închid ușa de la birou și să înjur vreo 5 minute bune, că după atâta efort de drum pe codul mă-sii roșu, nu uitasem doar legitimația de servici și cheia de la birou, uitasem și cheia de la apartamentul meu închiriat din Pitești. Pam-pam!

La partea cu chitara, nu-mi aduc aminte să fi scris, dar mi-am comandat o chitară electrică, de fapt un set, cu amplificator, husă etc. și separat și un efect, un suport și altele. Motivul este unul simplu, îmi trebuie ceva de făcut seara când sunt singur la apartament ca să nu mă mai gândesc că sunt singur în apartament, chestie care cam pune un stres pe neuroni, axoni, sinapse și nu e bine. Așadar, într-o noapte m-am hotărât, am găsit ce vroiam pe un site și am comandat-o urmând să vină din Germania în câteva zile, ceea ce s-a și întâmplat. Ca un copil în jurul bradului de Crăciun, am desfăcut pachetul și surpriză: în loc de chitara mea neagră și frumoasă îmi livraseră una cu o vomă galbenă pe mijloc. Știu că modelul este ok, numele și mai și, adică ceva vintage sunburst, dar eu vroiam ce-am comandat. I-am sunat, i-am felicitat și-am agreat că o vor înlocui. Mai târziu, după ce am și consumat ceva la un restaurant, le-am scris părerea mea în legătură cu procesul lor de livrare, că m-au enervat cu broșurile din pachet unde scria de satisfacția 100%  a clientului, de importanța mirobolantă a așteptărilor împlinite etc. Le-am dat un mail destul de lung în care ideea de bază era următoarea: dacă procesul lor de livrare ar fi fost pur aleator, realizat cu persoane fără vedere, într-o schemă de două produse, aveau 50% șanse să-mi livreze produsul corect, deci dacă au dat cu banul când au livrat, au avut ghinion. De fapt, eu am avut ghinion, că eu așteptam chitara. Le-am explicat că am învățat câteva lucruri despre livrări în ultimii nouă ani de logistică în industria automotivă și că sper că n-au tupeul să-mi dea reply cu vreun formular de calitate în care să-mi spună ce-au întreprins, că nu vor face decât să devină mai penibili decât sunt. Am primit în noaptea aia toate AWBurile de retur prin UPS și a doua zi chitara a fost returnată, urmând ca după câteva zile cea corectă să-mi fie livrată. M-am bucurat de ea câteva zile, doar că am observat că are mici probleme, că se întrerupe sunetul din cauza mufei și a întrerupătorului de la doze, iar asta culmea culmii, mie, care nici nu pot spune că sunt pretențios. Nu vroiam 15 broșuri cu politica lor de calitate, vroiam doar chitara pe care am comandat-o, și să funcționeze. Le-am scris sec și mi-au dat o grămadă de opțiuni, că nici nu știu ce să aleg (să-mi dea banii înapoi și să o returnez pe cheltuiala lor, să o returnez, tot așa pe banii lor și să o repare în Germania și să mi-o trimită înapoi, sau să o duc undeva la reparat și să le trimit lor factura, că acoperă ei costurile). În mod normal nici nu le-aș fi scris, că am mai avut eu o chitară electrică prin liceu și i-am rezolvat mufa și întrerupătorul destul de simplu, dar de data asta cred că ar trebui să devin mai pretențios puțin, să simtă logistica mai bine, că deja la încă un retur cu UPSul cred că deja au plătit mai mult pe transporturi decât au primit pe chitară, dar asta e viața, i-ar fi bătut japonezii cu kaizenul în cap dacă aveau ocazia. Până una-alta, am încercat efectul și amplificatorul și sunt foarte mulțumit de reînnoitul meu hobby, deci acum chiar va trebui să învăț să cânt la chitară. Prima sesiune de joacă este în fișierul de mai jos, nu râde prea tare, că nu era pentru publicare la momentul ăla.

Cum zice francezul: chip in taci!

Capitol: Ale mele  
6 Comentarii

De data asta a trecut mai mult de o lună de când am scris ultima oară în jurnal, trece timpul când te distrezi. Ca să ajungem repede la zi: m-am mutat de ceva vreme cu serviciul la Pitești, fac naveta, adică plec luni dimineața și vin vineri seara înapoi acasă. Nu este o plăcere, dar nici nu este atât de dificil cum pare la prima vedere. Singura  problemă reală este faptul că nu sunt împreună cu familia, iar ăsta este un preț destul de mare pe care-l am de plătit pentru pasul înainte în carieră. Timpul îmi va arăta dacă a fost un pas bun sau greșit, acum, așa cum e el, încerc să mă bucur de orice îmi oferă. continuare…

Capitol: Ale mele  Cuvinte cheie:  
Lasă un comentariu