Mă gândeam zilele astea cât de recunoscători trebuie să-i fim lui Dumnezeu, lui Budha, universului și oricăror alte puteri majore pentru ceea ce avem, dar uităm să o facem, sau mai bine zis luăm totul de-a gata, plecând de la faptul că e normal să avem tot ceea ce avem și doar ne dorim mai mult.

Din serialul cu porumbeii plecați prin lume, am mai făcut un episod, după cele deja împărtășite (Viena, Veneția, Paris) am avut șansa să ne mai bucurăm anul acesta (2013) de Londra, în aceeași perioadă mirifică dintre Crăciun și Revelion, la fel cum am fost și la Paris.

Prima realizare a fost că am avut liber, mai precis două săptămâni pentru vacanța de iarnă, ceea ce nu s-a mai întâmplat de mulți ani și sunt deja vreo nouă, dar de fapt, dacă stau să mă gândesc bine, nu s-a întâmplat niciodată până acum să am o vacanță de Crăciun atât de mare.

Am luat biletele de avion de prin octombrie, sau poate chiar mai devreme cred, când nici nu știam cum vor decurge lucrurile, dar fiind low cost, am zis să risc și bine am făcut. De data asta am vrut să fie puțin altfel, așa mai deosebit oarecum pentru a răsplăti cumva, chiar și dacă doar modic, efortul pe care Ralucuța îl face zilnic în viața noastră de familie, deci am rezervat o cazare frumoasă și destul de central, la un hotel de patru stele, am aranjat să mergem cu taxiul de la aeroport la hotel și înapoi, iar la obiectivele principale am rezervat bilete cu intrare prioritară, chestii pe care de obicei nu le facem, nu pentru că nu ne permitem, ci  pur și simplu pentru că nu ne caracterizează. Asta nu înseamnă că nu ne-a plăcut, că totuși e ceva… 🙂

Zborul a fost ok, cu EasyJet, companie de care am fost surprins să văd câte zboruri au în Londra (Gatwick); când am aterizat am numărat vreo douăsprezece aeronave la terminal. Probabil că am mai scris că noi trebuie de fiecare dată să avem parte de ceva deosebit în plecările noastre (un duș care să nu funcționeze, o ușă care să nu se închidă etc.), chestii care au devenit o normalitate de care ne bucurăm la fel de tare ca și distracțiile mai normale dintr-o astfel de excursie. De data asta am început cu taxiul. Aeroportul are două terminale (Nord și Sud). Când am făcut rezervarea, tipul de la companie mi-a spus să nu-mi fac probleme, că vor verifica ei terminalul și că șoferul va veni la aeroport cu plăcuța aia cu numele acolo unde trebuie, fără să ne preocupăm noi de detaliile astea. Am primit și confirmarea lor pe email, unde am văzut că locul de preluare este în terminalul de Nord, deci totul a fost ok. Asta cel puțin până în momentul aterizării, când am văzut că eram la terminalul de Sud. Fiind destul de familiarizat cu călătoriile, după zecile, sau poate chiar sutele de zboruri în interes de servici de până acum, n-am stat mult pe gânduri până ne-am orientat să ajungem la terminalul de Nord, unde aveam confirmarea preluării de către firma de taxi. Ei, aici a fost problema, pentru că ei nu se gândeau probabil că noi vom face un efort de genul ăsta, probabil nimeni nu se mai uită pe confirmările lor și pur și simplu călătorii ies din aeroport acolo unde ajung și dau de șofer, dar noi nu. Noi ieșim și nimic. Și stăm și așteptăm. Și sun și întreb și dispecerul își cere scuze și zice că verifică și mă sună și-mi spune că șoferul ne caută și ne mai conversăm de vreo două ori, eu îi spun că noi suntem la terminalul Nord, el îmi spune că am aterizat în Sud, eu îi explic că așa este, dar că m-am uitat pe confirmarea lor și am venit la Nord ca să găsim șoferul pe care ei ziceau că îl trimit la Nord, el îmi spune că ei s-au interesat au văzut că zborul era la Sud și că nu le-a trecut prin cap că noi vom merge acolo unde avem confirmarea, așadar au trimis șoferul la Sud și după vreo 45 de minute tadaaaaa a venit șoferul. Dacă pățeam asta la întoarcere cred că ne enervam destul de tare, dar fiind la început și cunoscând tradiția noastră de pățanii hazlii, n-a fost decât o confirmare că nouă așa ni se întâmplă și trebuie să ne bucurăm de momentele astea.

De aici mai departe totul a fost normal, hotelul foarte frumos, Londra extraordinară, o combinație de vechi și nou, un sentiment de distincție, dar în același timp și o realitate constantă, un curcubeu de naționalități și limbi, o amețitoare experiență în trafic (nici până în ultima zi n-am reușit să mă obișnuiesc cu partea în care trebuia să mă uit după mașini la trecerea de pietoni, noroc că în general scria pe jos unde să te holbezi să nu dea poliția călare peste tine).

Plecam dimineața din cameră și ne întorceam seara destul de târziu, colindând peste tot, cu toate mijloacele de transport în comun, inclusiv cu doiul, adică mersul pe jos. Aș putea să scriu și ce-am vizitat, dar nu prea are rost. Am văzut multe, dar nu asta este important, ci nașterea acelor sentimente înmugurite din ceea ce vor fi devenit amintiri, cum este ziua de 1 Ianuarie, când o sărbătorim pe mama Ralucuței și televizorul ne arată Filarmonica din Viena, unde am fost împreună și-am simțit aproape fizic muzica, cum sunt străduțele alea mici din Veneția unde începi să înțelegi ce înseamnă fericirea de a te fi pierdut de-a dreptul în plăcerea romantismului, sau să nu mai zic de lacrimile fericite din ochișorii Ralucuței când vede imagini cu turnul Eiffel, unde am învățat că putem transforma împreună vise în realitate și viața în fericire continuă.

Londra ne-a oferit multe minuni, dar dintre toate, în fiecare an nou vom vedea artificiile zglobii împrăștiate pe cer din London Eye și Tower Bridge, dragostea veche și nouă a Ralucuței și Big Ben, pe care de fapt nu l-am văzut (că ăsta este numele clopotului, nu al turnului) dar de care ne va fi dor tot timpul de acum înainte.

Deși probabil nu putem să-i spunem la revedere, că sunt multe de văzut până la revăzut, sigur îi putem zice adio, dar rămâi cu noi.

Share: