Ieri a fost o zi frumoasă. Şi astăzi promite ceva. După ce ne-am întors acasă de la treburi, maia şi işia au plecat acasă. Începusem una din reţetele încă nescrise de nimeni, ceva cu pulpe dezosate rulate pe caşcaval şi şuncă afumată, cu curry, ţinute în bere şi data le cuptor ca într-o saună, când piticania a venit cu ideea genială: uauaiu. Am oprit focul, dă-o-n pana mea de specialitate, că poate aştepta şi singură în cuptor.

Ne-am îmbrăcat şi am plecat să facem o plimbare cu tramvaiul. Nici nu mai ţin minte de când n-am mai mers cu tramvaiul. Cred că au trecut ani. Piticul a mers deja cu bubuia de mai multe ori. Acum, a mers prima oară cu mine. A fost din nou uimitor cât de puţin îi trebuie unui copil să fie fericit: o plimbare cu tramvaiul. Fascinaţie totală. Am mers câteva staţii, am coborât chiar în dreptul unui loc de joacă pentru copii, am (dez)organizat ceva pe acolo şi ne-am plimbat pe jos până la Titia şi Titi. Apoi am mers prin parc cu Titi şi ne-am plimbat pe la fântâna arteziană şi pe la locurile de joacă de acolo, după care am fost la şaşală, unde am încercat să bem o bere iar piticul să mânănce nişte cartofi prăjiţi. Da, la Mc. Donald’s, că altă terasă în zonă nu era deschisă. Şi da, au bere, chestie de care habar nu aveam. Nu mai fusesem de vreo jumătate de an, când am intrat doar la drive-in că mi-era poftă de ceva chimical. Planul iniţia s-a adeverit a fi foarte îndrăzneţ, chiar naiv, pentru că:

  1. Să stai la terasă cu Dragoş este o, o, o nu ştiu cum să-i spun. Nu poţi sta, pentru că el se mişcă. Singurul moment când a fost puţin mai liniştit a fost când a venit o vrăbiuţă şi a mâncat cartofi prăjiţi apoape din palma mea. Clar era o localnică. Cele pe care le hrănim pe pervazul de la bucătărie zboară imediat când ne mişcăm pe lângă geam. Asta nu avea nici o treabă, era la câţiva centimetri de mâna mea când fărâmiţam cartoful şi apoi, ţup, sărea şi lua câte o bucăţică. Incredibil;
  2. Noi să bem bere şi el să mânănce cartofi. He! Aproape că a fost invers. În plus a dat bere pe masă, pe tavă, pe el şi pe mine, deci expresia am băut o bere a fost doar aşa, un fel de a spune.

După asta am venit acasă, bineînţeles, din nou cu tramvaiul. Am trecut prin piaţă, unde mai erau două florărese care strângeau taraba, aşa că Dragoş i-a cumpărat lui mami un buchet frumos de floricele. Când am ajuns la uşa apartamentului Dragoş a intrat triumfător cu buchetul în mână, parcă era Mihai Viteazul cu paloşul ridicat. Mami a fost foarte impresionată. Şi eu.

Aşa s-a încheiat o altă zi. Colţ de rai, în tramvai de 1 mai 2010.

Capitol: După naştere  Cuvinte cheie: , ,
Poţi lăsa un comentariu, sau trackback de pe blogul tău.

Jurnal de tată

2 Comentarii
  1. Adinuţa says:

    Foarte frumos! Şi uite aşa ai putut să bei şi bere şi să-l bucuri şi pe Drăgoşel cu uauaiu 🙂 Tot despre lucruri simple şi extraordinare, aş vrea să vă povestesc şi eu ce-a făcut Clara aseară în parc la Nord: s-a plimbat ţinându-se de mânuţă cu Davidel, un băieţel deosebit de 1 an şi 8 luni. Le-am spus să se ia de mânuţă şi să meargă frumos pe alee, să nu mai intre în pomuleţii de pe margine, şi astfel două mânuţe s-au întâlnit; şi nu numai că au dat câteva ture de parc, dar ţinându-se de mână îşi vobeau, gesticulau şi râdeau, comentau fântâna arteziana care seara se colorează, cădeau impreună dar nu-şi dădeau drumul la mânuţe; s-ar fi dat şi in leagăn sau tobogan dacă nu-i opream noi. Aşa cum spunea mama lui Davidel, au devenit micile vedete ale parcului pentru că toată lumea din jur se oprea, zâmbea sau râdea uitându-se la doi copilaşi de nici doi ani dar care se ţineau de mânuţe cu atâta seriozitate şi hotărâre mai ceva ca doi adulţi. A trebuit să-i despărţim că se făcea ora 9 seara dar mi-a plăcut de ei că nu au plâns ci s-au uitat unul după altul cu mânuţele întinse spunându-şi pa-pa…Poate.. ştiu ei ceva…Un oarecare regret am avut că nu a fost şi Adi cu noi fiind plecat din oraş. Dar seara i-am povestit la telefon şi mi-a spus că l-am făcut fericit. E drept, m-a ajutat şi Clara 🙂
    PS: îmi cer scuze că am scris aşa mult pentru un comentariu, şi nici nu sunt măcar un tătic (e jurnal de tătici) ci doar o mămică 🙂

  2. Tata says:

    Niciodată nu este prea mult atunci când vorbeşti despre copii 🙂 Cum povestea Adi în interviu, probabil că dacă era şi el acolo, nu-l mai întâlneaţi pe băieţel, că el când iese cu Clara întâlneşte doar fetiţe 🙂

Lasă un comentariu