Am început seria de Trinterviuri-Trînterviuri cu prima parte în care am văzut Ce îl învățăm pe bebe, al patrulea pitic din familia noastră plăcut numeroasă, iar astăzi, într-o duminică frumoasă de octombrie (2015), continuăm. Vineri ne-a vizitat nepoțica nostră frumușică, ea aducându-i și pe părinții ei că încă nu ajunge la pedale… Ilincuța i-a dat banană să mânânce și n-ai zice că ea în mod normal nu mânca, Drăgoșel a tot plimbat-o prin curte, iar Feli o tot mângâia.
Sâmbăta a fost complexă cu nașii la noi, cu grătar luuung și bun, cu pălincă din belșug și digestive resimțite și de dimineață, cu o perioadă de abstinență clar asumată și de mine, dar și de nașu (știe el de ce 🙂 ).
Piticii au dormit la prânz și pe Dragoș l-am luat cam din prima cu interviul, așa că n-a fost în forma lui maximă. Așadaaaar, motoooooor!
Să tot fie vreo treizeci de ani diferență, o poză originală alb-negru cu mine, fără variantă original-digitală, iar alta color și doar digitală, transformată în alb-negru. Cică semănăm, măcar puțin…
În legătură cu pozele vechi, când piticii au văzut poza mea de când eram mic, alb-negru, nu mai știu exact care dintre ei, m-a întrebat:
– Tati, așa de multă vreme a trecut de când erai tu mic, că nici măcar nu existau culori?
Revenind la exemplarul tânăr din imagine, sperăm ca proverbul cu așchia și copacul să fie valabil și mai târziu în viață, pentru că primul calificativ de la clasa I-a l-a primit ieri și a fost un suficient, ceea ce nu ne-a încântat prea tare (e vorba de Mami în principal, dar sunt și eu solidar…), iar astăzi a convins-o cumva pe Doamna de la after-school și a primit un foarte bine, dar cred că a fost doar vorba de o negociere reușită, nu un rezultat care să compenseze suficientul de la școală.
Și uite așa, în feluri mai drăguțe sau nu, ne dăm seama cum anii trec, copiii cresc și noi îmbătrânim. Norocul nostru este că acum îmbătrânim cu folos.
Cum ziceam și când am scris despre mutarea la Pitești, transferurile copiilor la școală și grădiniță au fost o parte nu foarte dificilă, dar nici prea ușoară. Cum îmi spunea un prieten, copiii se adaptează mai ușor, foarte ușor, în sensul că ori le place, ori nu le place, iar asta se vede încă de la început.
Drăgoșel a trecut acum în clasa I-a și la clasa zero i-a fost foarte bine la școala din Ploiești, deci am avut ceva emoții cu mutarea. Norocul nostru este că școala e foarte aproape de casă, că îi place de Dna Învățătoare, ca să nu mai vorbim de After School, de care este mai mult decât încântat. Inițial era vorba că-i place să mânânce acolo, dar încet-încet am aflat că se cam grăbește să ajungă de la școală la after-school ca să se întâlnească acolo cu o fetiță mai mare… Este cam timid, o parte venind probabil din gene, deci n-am prea mult de comentat. Ne facem puține griji că nu socializează mai mult cu copiii din clasa normală de la școală, dar a fost prima săptămână și mai este timp suficient.
Feli și Ilincuța n-au avut probleme relevante cu mutarea în noua grădiniță, cred că o importanță destul de mare având și faptul că Mami a avut inspirația să le ducă pe acolo într-o zi din săptămâna anterioară începerii oficiale, când au avut ocazia să vadă sălile și pe unele dintre Doamne, deci a fost foarte bine. Feli s-a adaptat instantaneu, Ilincuța fiind mai micuță a mai pus buzița dimineață și a plâns puțin, dar dacă aș compara cu ce-am văzut pe acolo la copii care fuseseră și anul trecut, stăm foarte bine. În plus, cred că mai este și vorba de puțină șmecherie, de exemplu într-o zi mi-a spus că era puțin tristă, s-a dus la Doamna, i-a zis cum se simte și că-i vine să plângă și apoi a primit o bombonică să nu plângă și bineînțeles că nu a mai plâns… A mai încercat în altă zi să ne spună că o doare burtica și să o luăm la prânz, treabă super-riscantă pentru stabilirea standardelor de lucru viitoare, încercare pe care am depășit-o cu bine printr-un refuz clar și explicat, fiind aproape evident faptul că durerea de burtică era doar o metodă de negociere mai puțin ortodoxă a micuței noastre crețe. Vai de capul nostru ce s-o întâmpla când se face mai mare.
Ne-am făcut și o rutină, adică dimineața ne trezim toți, mâncăm ceva și apoi plecăm cu mașina, le lăsăm pe fete, apoi pe Dragoș și pe Mami la școală, Mami vine pe jos acasă pentru că e foarte aproape, iar după-amiază se duce Mami și-i ia pe la 16:00, pentru că eu nu termin atât de devreme.
Putem spune astfel că avem din nou noroc și cu școala și cu grădinița, iar partea asta importantă din mutarea noastră la Pitești a decurs foarte bine, deci acum ne uităm cu interes și preocupare la următorul pas, venirea pe lume al celui de-al patrulea micuț, care își va face simțită prezența foarte bine, mai ales în nocturne gălăgioase în foarte scurtă vreme.
Dacă stau acum să mă gândesc, au fost câteva etape în viața noastră de familie care ne-au făcut să fim ceea ce suntem azi (Sept.15), de la momentul când am cunoscut-o pe Ralucuța în 2000, apoi când ne-am mutat împreună, apoi când ne-am luat primul apartament, apoi când ne-am mutat într-un alt apartament mai mare (pentru că nu mai aveam loc cu doi copii și unul pe drum în două camere). Acesta este un fir cronologic, dar și legat de locurile unde am ajuns să trăim împreună.
2015 a venit pentru noi cu un pas mic pentru omenire, dar un pas foarte mare pentru familia noastră: mutarea la Pitești. Distanța nu este foarte relevantă, adică vreo sută treizeci de kilometri, din punctul meu de vedere aproape irelevantă, ținând cont că pentru aproape doi ani am parcurs-o deja de sute de ori, însă pentru noi ca familie, cel puțin mental, a fost o schimbare mare.
Acum că am realizat-o, pare simplu, dar întregul proces a fost foarte complicat. Motivul principal pentru care cred că am reușit să trecem peste toate obstacolele a fost faptul că am avut un singur obiectiv: să fim împreună.
Chiar vorbeam zilele trecute despre un lucru excepțional. Înainte să lucrez în Pitești (am început prin August 2013), am făcut parte dintr-o echipă centrală, ca suport pentru proiecte regionale, astfel călătorind foarte mult în alte țări, aproape săptămânal pentru vreo doi ani. Așadar o vedeam pe Ralucuța și pe copii doar puțin în timpul săptămânii, de fiecare dată în weekend și în vacanțe. În ultimii doi ani, de când m-am mutat cu serviciul la Pitești, a fost puțin mai complicat, pentru că plecam luni dimineața și mă întorceam vineri seara acasă, deci ne vedeam chiar doar în weekend și vacanțe.
Eeeeh, aici vine partea interesantă. Cumva, de atâta vreme, creierul meu a asociat foarte puternic și normal momentele când sunt cu soția și copiii cu weekendurile și vacanțele. Surpriză! Ne-am mutat împreună și ne vedem în fiecare zi, însă creierul meu nu s-a adaptat încă și în continuare, eu mă simt ca și când ar fi în continuu weekend sau vacanță. Și nu, nu uit să plec la servici în fiecare dimineață. Nu știu dacă așa ceva poate fi de înțeles, dar este pentru mine ceva extraordinar. Probabil, încet-încet, această stare o să dispară și o să ajung la normal, dar mi-aș dori să țină cât mai mult, să mai recuperez și eu din anii aceia pierduți.
Mai avem ceva până să ne adaptăm definitiv după această mutare în noul nostru oraș, dar cea mai complicată etapă va urma. Am rezolvat cu transferul băiatului la școală aici, puțin dificil că a trecut în clasa I-a, am rezolvat-o și cu transferul fetelor la grădiniță, stăm aproape și de școală și de grădiniță, aproape ne-am creat o rutină logistică pentru a rezolva lucrurile astea, dar cum ziceam, etapa cea mai complexă va urma în foarte scurt timp și mă refer aici la nașterea celui de-al patrulea copilaș și apoi perioada imediat următoare nașterii, pentru care încă nu avem soluții complete, dar să nu uităm obiectivul principal: să fim împreună. Asta pentru că împreună și sănătoși putem face aproximativ orice 🙂
Îmbătrânim cu folos. Au trecut cinci anișori de când mijlocia noastră ne-a îmbogățit universul. Acum că urmează să avem patru copii, nu știu cum îi vom mai spune. Era simplu: ăl mare, milocia și cea mică. Acum trecem de la triplu la cvadriplu (dacă așa s-o spune corect), iar dacă doar a spune e mai complicat, a face este cu siguranță mai puțin ușor.
Așadar, Felicia noastră, mezină momentan, a împlinit cinci anișori și am sărbătorit-o corespunzător, dimineața cu copiii și seara în familie. Cum abia ne-am mutat la Pitești și nu cunoștea aici copii, i-am făcut ziua la Ploiești, dar la cum decurg lucrurile sigur la anul situația se va schimba și sper să invite mai mulți copii la următoarea petrecere, nu numai unul care să fie prietenul ei. Nu de alta, dar încă n-am permis port-armă 🙂
Pentru petrecerea piticilor am preferat să mergem la Mc Donalds și știu că nu e mâncare sănătoasă și nici noi nu-i ducem decât din când în când, dar au spațiu amenajat special pentru copii, au personal specializat, nu trebuie să duci nimic, iar după două ore poți pleca acasă unde faci petrecerea pentru adulți, cu conștiința împăcată că a avut și micuța sau micuțul petrecere unde s-a distrat cu prietenii, iar tu poți bea un pahar de vorbă…
Urmează Mami la sfârșit de septembrie și apoi Ilincuța în octombrie, Drăgoșel fiind tocmai în martie, asta neluând în calcul șansele majore ca bebe să se nască tot în aceeași perioadă cu Ilincuța, deși matematic ar trebui să apară pe la începutul lui noiembrie (2015).
Oricum, un lucru e cert: la motive de petrecere suntem beton, asta nu numai pentru că avem trei copii și în curând patru, dar le-am și pus câte două nume, iar unul din criterii a fost să avem cam lunar ceva de sărbătorit, așadar, să petrecem sănătoși!
Maia ne poveștește cum a fost vacanța de vară 2015, în care piticii au fost pe rând cam o săptămână să stea la ea…
Nepotii mei DRAGOS, FELICIA si ILINCA abia asteptau sa ma vindec dupa operatia suferita la sfarsitul lui mai, pentru a veni la mine pe rand in vacanta.
Primul a fost DRAGOSEL, care era in stare sa vina direct de la mare, dar a mers pana acasa sa-si pregateasca bagajelul. Era imbracat sportiv si cu o palarie (de la mare) si cu rucsacul in spate. Cum a plecat tati mi-a spus:
-Maia eu am sapte ani si fac ce vreau la tine, doar sunt primul nepot al tau!
Si chiar asa a fost:
In primul rand nici nu s-a pus problema sa doarma dupamasa;
In fiecare zi a facut baie minim de 2 ori;
Ne jucam remy sau septica de cate ori vroia el;
Ne duceam in parc de doua ori pe zi si de fiecare data ne opream sa cumparam ori o casuta (cu bombonele), ori inghetata;
Manca numai in camera la birou si cand am intrebat daca mami ii da voie sa faca asa ceva mi-a raspuns:
-Maia, e una la tine si alta e la mami!
Adevarul este ca eu am gresit aici cu el pentru ca atunci cand a venit prima data la mine i-am dat voie sa manance micul dejun la birou, dupa care m-a convins sa manance numai in camera). A fost invatare de minte, asa ca fetele au fost cuminti si mancam impreuna la masa din bucatarie.
Dragos acum este deja mare (7 ani și jumătate), foarte rar s-a jucat cu masinutele. S-a jucat la calculator (el stie mult mai mult la calculator decat mine). Cand jucam carti sau remy totul era in ordine cand castiga, iar daca pierdea nu mai juca, si ii placea sa triseze.
Bucuria mare a fost cand ne-am dus la Mc Donald’s. Luam un meniu si un suc, manca totul cu pofta si eu l-am intrebat:
Iti place???
si el mia raspuns:
-Da, este foarte bun dar nu-i sanatos!!
Dupa ce termina ne duceam la fintana arteziana unde ii placea la nebunie si se ude pana la piele, noroc ca era cald. Ce m-a distrat era faptul ca in drum spre casa ma intreba
-Ce mancam diseara???
dar era deja aproape 20:30…
O alta mare placere a lui Dragosel era sa facem pizza, se implica total in procesul de fabricatie, el framinta coca, el o intindea, apoi eu definitivam, manca si cu multa placere si la fel de mult ii placeau pastele cu carne si sos de rosii.
DRAGOSEL este un copil inteligent, creativ, vesel si bine educat. Si-a facut prieteni la parc. Seara aveam program de ras, cand el lua o foaie si scria litere la intamplare si eu trebuia sa citesc cu intonatie si sofisticat (așa zice el) si ne distram bine. Au trecut foarte repede cele 6 zile iar cind a plecat in sufletul meu a ramas un gol pana la venirea FELICIEI.
Atit pe Felicia cit si pe Ilinca le-am luat de acasa cu taxiul si au fost foarte incantate. Fiind fetite si mai mici decit Dragos, au avut cam aceleasi preocupari si program.
In primul rind au servit mesele cu mine la bucatarie si nu au cerut sa facem pizza. In fiecare zi ne duceam minim o data in parc. In drum ne opream la magazin unde Felicica vroia o casuta cu bombonele si inghetata, iar Ilincuta gogosica si o biluta/mingiuta. In parc plecam echipati cu trusa cu galetusa, lopetica etc si creta. Feliciei ii placea sa faca mincare: se aseza in pietricele langa banca pe care stateam si facea fel de fel de preparate, de exemplu faceam ciorba, puneam o ceapa (ea punea in galetusa o lopatica de pitricele, apoi pt fiecare ingredient alte lopatele cu pietricele).
Ilincuta se plictisea repede de orice activitate: leagan, topogan, invartitoare, desene pe asfalt, etc.
Fetele au facut baie cam odata pe zi, dar stateau 30-40 minute ca se jucau. Am fost si cu ele la Mc Donald’s, urmat de joaca la fantana arteziana unde se jucau pana se udau bine, apoi plecam acasa cu troleul.
Felicica a fost linistita, dar Ilincuta seara mai bazaia putin ca e dor (de mami, de tati ori de Dragos si Felicia) si o linisteam zicand ca dimineata o duc acasa, dar cand se trezea imi spunea:
-Maia am glumit, nu vreau acasa, vreau la parc.
In concuzie vreau sa spun ca mi-a facut mare-mare bucurie prezenta nepoteilor mei la mine si am fost ffff mandra ca sunt bunica a celor trei minuni!!! Iar cand a plecat Ilincuta, ea fiind ultima, mi s-a lasat un gol imens in suflet stiind ca pana la anul nu ma mai pot bucura de ei.
Iar acum stiind ca va mutati la Pitesti si am sa ramin singura cuc, ma apuca cite odata o deznadejde de nedescris. Dar asta-i viata, important este ca voi sa fiti bine!!!!!!!!!!!!
Iar a trecut o grămadă de timp de când n-am mai adăugat ceva în jurnalul meu de tată și mă supără puțin situația, pentru că, deși motto-ul este ce-mi doresc (Amintiri din copilărie. Copilăria lor), timpul nu stă pe loc, iar înapoi încă n-am reușit să-l dăm. Oricum, ce-a fost a fost, acum să trăim prezentul, care înseamnă un articol, dintr-o serie care sper să fie lungă, o serie de Trinterviuri-Trînterviuri cu pitici, adică interviuri cu trei Trîmbițași mici-pitici. Adevărat că peste câteva luni, sau de fapt ani, va trebui să schimb numele de la tri la patru, dar mai întâi să vină bebe, să mai crească și el puțin, să înceapă să vorbească, apoi vedem noi.
Săptămâna trecută (început august 2015) am lăsat-o pe Mami să învețe pentru examene, că deh, este din nou la școală și am plecat cu cei trei pitici la Pitești, la casa unde în curând vom locui cu toții împreună și-i vom spune acasă. A fost pentru prima oară când am plecat singur cu ei trei, iar o săptămână părea inițial un interval provocator de lung. Frumusețea vieții mi-a arătat din nou ce însemnă efemeritatea și când s-a terminat săptămâna, parcă nici nu fusese. E adevărat că nu am stat numai acasă, unde o piscinuță mică a scos toți banii săptămâna asta, am mers la zoo, la Muzeul în aer liber și prin oraș, cu toate că zilele astea caniculare ne-au cam dat bătăi de cap.
Este adevărat că Mami ne-a lipsit foarte mult și nimic n-a fost complet zilele astea, însă la cât de greu mă așteptam să fac față experienței și la cât de simplu și plăcut a fost, timpul parcă a zburat.
Așadar, să revenim la Trinterviuri-Trînterviuri cu pitici.
Episodul 1 este dedicat piticului numărul patru din familia noastră care ne va bucura în curând cu prezența lui imposibil de nesesizat și se intitulează Ce îl învățăm pe bebe?
Va fi greu să mă țin de dorința de a nu cenzura înregistrările, iar cel puțin primul episod respectă regula asta, chiar dacă ultima parte cam cerea niște mici ajustări 🙂 oricum, bucuria mea este că mă interesează mai puțin dacă-ți place ție și mai mult să strâng amintiri din copilărie, copilăria lor.
Nu pun subtitrare pentru ce zice Ilincuța care este prima, că noi înțelegem, doar să știi că subiectul este cum îl învață ea pe bebe să meargă cu bicicleta. Vizionare plăcută!
Episodul 1 a fost prin 2010 în februarie, când am început jurnalul ăsta, deși Drăgoșel se născuse în martie 2008, Felicia urmând să apară în septembrie 2010, iar Ilincuța în octombrie 2011. Mda, pe matematica asta te-ai prins deja, avem trei copii, triplă bucurie.
Chiar vorbeam cu o colegă astăzi că n-am mai scris în jurnalul ăsta pe cât de constant mi-aș fi dorit și-mi pare rău, că ideea conform motto-ului este să avem Amintiri din copilărie. Copilăria lor. E adevărat că în ultima perioadă timpul a fost puțin mai relativ, sau mai puțin, sau mai relativ, sau nu-mai…
Revenind la (po)veste, ar fi multe de spus, dar articolul ăsta e pentru a marca modul în care au primit piticii vestea. Da, da, dacă ai aflat deja, este adevărat și dau și-n scris aici: vom mai avea un copilaș 🙂 Și da, vor fi patru. Și da, par mulți. Dar nu, nu sunt mulți, sunt exact cât vom avea noi, cel puțin după se naște cel de-acum și până, până… cine mai știe? că am mai zis eu că nu mai facem mai mult de trei, dar ori nu i-am numărat eu bine ori găsesc acum o scuză de genul că stai mă, că primul nu se pune 🙂 un fel de zerooo, unuu, doiiiii, treeei…
Făcea Ralucuța glume cu mine acum ceva vreme că ar fi frumos să mai facem unul, că uite ce frumoși sunt, că așa și pe dincolo. Eu tare pe poziție: nuuu. Apoi, încet, am trecut la un nu dar cu glume, apoi doar glume, și uite acum, că vom râde în continuu și nu numai la glumele mele 🙂
Majoritatea cunoscuților ne felicită și ne admiră pentru curaj. Bineînțeles că avem cunoștințe gentile și de aceea nu ne felicită pentru inconștiență. Ce vreau să spun eu, este că, după ce mi-am revenit din șoc (perioada fiind măsurată în minute, ore, zile), am realizat de fapt realitatea fericită: cu fiecare copil apărut în viața noastră am putut să ne bucurăm mai mult de el/ea și să fim în același timp mai puțin stresați de tot ce presupune statutul de părinte. Adică la Drăgoșel, de exemplu, nevastă-mea mai avea puțin și steriliza și lustra, la Felicia a început să fie rezonabilă, iar la Ilincuța, când cădea suzeta pe jos, o luam eu frumos, o ștergeam de două ori pe blugi și i-o puneam frumos înapoi în guriță fără comentarii majore. Acum la al patrulea copil, cred că o să fie beton, pe la o lună îi lăsăm 10 RON să-și ia lăptic și aia e, vom fi înțelegători dacă nu știe să calculeze corect restul de luat de la magazin.
Ce să mai… de fapt ideea era să pun partea cu vestea dată celor mici-mari, care acum cu tehnologia asta, nu mai trebuie să fie doar în scris, ci multi-media 🙂 Și iar să mor de râs ce voce de șoarece opărit am, sper că de la adrenalina aia, sau ce-o fi fost…
Și primele poze cu bebe care seamănă la statură cu Tati, că are deja un centimetru, le poți vedea la Mami, care poate va scrie și ea mai des acum 🙂
Ssssssssă știiii că nu e chiar așa de ușor ssssssssă vorbești fără să sssssâsâi ssssssssau sssssă muști din ceva atunci când nu ai dințișorii din față, iar bucuria de dimineață când găsssssești un bănuț lăsssat de Zâna Măssseluță trece desssstul de repede comparativ cu timpul de care ai nevoie ssssssă-ți creasssscă un alt dințișor.
Mai tare a fost de data asta că Mami s-a tot preocupat de câteva săptămâni cu dințișorul care se mișca, dar nu a reușit să-l scoată, asta până vineri seara, când m-am băgat și eu în vorbă cu schema aia de legi dințișorul cu ață de clanța de la ușă și apoi o închizi. Ei bine, nu mi-a ieșit, dar l-am scos tot eu trăgând mai tare de el, în ciuda lui Mami care a muncit cărămidă cu cărămidă atâtea săptămâni, rămânând cu neîncununarea eforturilor depuse 🙂
Acum, fie vorba între noi, vom avea destui dințișori care or să cadă, deci Zâna Măseluță o să ne cunoască destul de bine, iar Mami va avea mult mai multe ocazii de acest gen (să-l facă să se miște bine, ca să-l scoată Tati ușor..hehehe).
Sâmbăta a fost complexă cu nașii la noi, cu grătar luuung și bun, cu pălincă din belșug și digestive resimțite și de dimineață, cu o perioadă de abstinență clar asumată și de mine, dar și de nașu (știe el de ce 🙂 ).
Să tot fie vreo treizeci de ani diferență, o poză originală alb-negru cu mine, fără variantă original-digitală, iar alta color și doar digitală, transformată în alb-negru. Cică semănăm, măcar puțin…
