Cum să poți înțelege că fără unul din cei patru copii, casa este goală? Nici eu nu cred c-aș înțelege, dar așa este. Drăgoșel a plecat joi în prima lui tabără. La Tușnad, la schi. Nici nu mai vorbim că este primul care învață sportul acesta. Poate ar fi fost ceva relevant dacă nu era prima tabără.
L-am dus joi dimineața cu toții la autocar. I-am povestit înainte cum și eu am fost prima dată în tabără tot în clasa I-a. Îmi aduc aminte și acum câteva chestii. Am fost undeva la Bistrița Năsăud, la o carieră de piatră. Am ajuns acolo cu un fel de camion cu care făceau naveta muncitorii. Camerele erau cu paturi suprapuse. Dragoș ne-a spus că el a dormit tot în paturi suprapuse, în cel de sus. Nici nu i-am spus Ralucuței că o colegă a căzut din patul de sus, atunci când eram în tabără și și-a rupt mâna. Avea destule griji și fără asta.
Joi după ce l-am suit în autocar, fetele și cu Vlăduț au plecat înapoi acasă, iar eu am plecat la birou. M-am gândit la el de câteva ori. Gândul că a plecat în tabără m-a făcut să-mi dau seama că este o nouă etapă în viață. E încă mic, dar acum am realizat că într-o zi va pleca de acasă. Mda, normal aș pune. Poate chiar logic. Dar emoțiile n-au logică și nici rațiune.
Seara, Ralucța mi-a spus că nu mai sunt ca la început, la fel de înțelegător. Asta pentru că am făcut puțin mișto de ea, că era ca o lumânare lăsată la soare într-o amiază toridă de august: moale și topită. Adevărul este c-au trecut anii și câțiva dintre ei au fost probabil mai aprigi și mi-au lăsat niște urme. N-oi mai fi la fel de înțelegător, dar zilele astea fără Drăgoșel acasă, m-au atins totuși, pe undeva adânc.
Este o bucurie mare, pe de altă parte, că a plecat singur și că a trebuit să se descurce fără noi. A mai plecat el de acasă, la Maia, sau la Bunici, dar să fim serioși, acolo a fost un mic rege.
Altă bucurie este că acum a învățat să schieze. Am făcut și eu o încercare în facultate, nereușită de altfel, ar merita s-o povestesc cândva.
Acum este pe drum spre casă și urmează să mergem să-l luăm cu toții de la autocar în vreo două ore.
Și să știi că n-am glumit, cu doar unul plecat din patru copii, casa este goală. Și e normal. Fiecare are locul lui în inimile noastre de părinți.
Mai este treaba cu tehnologia, căreia trebuie să-i fim recunoscători. În primul rând i-am dat un telefon la el ca să ne poată suna și să ținem legătura. Eu am zis că e o manifestare a disperării de părinți, că a fost plecat doar patru zile. Când am urcat în autocar să-i spun că are geanta în portbagaj pe partea cealaltă, am văzut ce telefoane aveau fetițele alea de clasa a II-a sau a II-a. Am recunoscut vreo două 6s-uri, un Edge și alte câteva noutăți. Noi suntem mai ciudați, i-am dat doar acum un telefon și e din acela cu taste, vechi, ca să nu-l atragă prea tare cu jocuri. Probabil că problema este la noi, nu la părinții fetițelor de mai sus. Probabil, dar momentan rămânem așa.
Apoi, al doilea motiv de recunoștință pentru tehnologie este faptul că am putut să ne bucurăm de poze transmise de Dnele Învățătoare în mod aproape live. Oare cum o fi fost acum treizeci și ceva de ani când am plecat eu de acasă?
Ca să compensăm puțin, am dus sâmbătă fetele la un loc de joacă în timp ce noi cu bebe am fost la cumpărături. Azi, duminică, am făcut un grătar și fetele s-au jucat puțin pe-afară. S-a încălzit puțin afară și februarie e acum însorit și prietenos.
A primit și bebe un leagăn automat, așadar febra musculară de la mână a lui Mami va fi, sperăm, o amintire frumoasă. Asta pentru că trebuia să-l legene vârtos în landou și-ți zic că nu e o chiar ușor.
Nici nu vreau să mă gândesc cum va fi când vor începe ăștia mici să plece de acasă. Dar să fim noi sănătoși până atunci, să-i creștem bine, că un lucru e clar acum: îmbătrânim cu folos.
Dacă n-ai zărit-o, îți spun eu: trîmbița piticului 🙂
