Artistul, critica şi piticania

Cum nervii pe Moş Crăciun ne-au mai trecut, iar plastelina, care a distrus vreo două covoare prin casă şi multe sinapse în căpătânile noastre a mai dispărut treptat plecând să-l caute pe Nemo, Dragoş a primit ocazia să-şi mai etaleze talentele artistice pictând nişte statuete din gips pe care nici măcar nu mai ştiu de unde le aveam, dar cu siguranţă ne va spune Mami.

A trecut ceva vreme de la picturile rupestre peretestre din neoparental cu ciocolată din apartamentul vechi, nu că ne-ar lipsi mânuţele de pe pereţi în cel nou, nooo, chiar din contră, descoperim regulat liniuţe de carioci, degeţele cu grăsime şi alte minuni plastice, dar uite că acum în cadru mai organizat, veleităţile artistice ies încet la suprafaţă, demonstrând clar că talentele se propagă, bineînţeles de la mine, către viitoarele generaţii de  trîmbiţaşi hihiihi.

Tot în categoria asta se încadrează şi animalo-creaturo-sculptura despre care am scris acum ceva vreme în Maia-artă şi megalucrarea artistică de artă cu sorcova de acum un an, astea în plus faţă de operele constant create acasă şi la grădi:

Dar să revenim în zilele noastre, acum când pictura este în prim-plan:

Să vedem ce-o mai urma…