Avem o grămadă de definiţii pentru ceea ce credem a fi perfect, de exemplu:

PERFÉCT, -Ă, perfecți, -te, adj.s. n. I. Adj. 1. Care întrunește în gradul cel mai înalt toate calitățile cerute; desăvârșit. ◊ Gaz perfect = gaz ale cărui molecule, de dimensiuni neglijabile față de distanțele dintre ele, nu exercită forțe de atracție una asupra alteia și care verifică, la orice temperatură, legile gazelor. Număr perfect = număr întreg egal cu suma divizorilor lui pozitivi. 2. (Adesea adverbial) Absolut, deplin, complet, total. ♦ (Adverbial; eliptic) Îmi convine, sunt de acord; foarte bine, bravo, excelent…– Din lat. perfectus, germ. perfekt.

Sursa: dexonline.ro

Da, cam asta este perfectul în lumina multor lucruri învăţate şi/sau demonstrate, dar universul copiilor este mult mai vast şi colorat decât constrângerile uneori puerile pe care adulţii şi le pun în urma multor ani de şcolă, experienţă sau ce-o mai fi. Dragoş mi-a demonstrat asta într-o zi atât de simplu şi atât de direct, restabilind balanţa universului, cu centrul de greutate pe perfect:

-Tati, nici prea bun, nici prea rău, chiiiar peeerfect.

Dacă stai să te gândeşti puţin, e chiar natural, adică, vorba aia, inamicul cel mai mare al lui bine este şi mai bine, iar poziţionarea lui perfect undeva la extremă pare puţin ciudată, tot timpul echilibrul este cel mai bun, nici prea sus, nici prea jos, nici la dreapta, nici la stânga, undeva în centru, nici prea bun, nici prea rău, adică peeerfect. De fapt la momentul ăla pronunţia corectă era perfet, că atunci încă nu-l spunea pe C. Nici nu-mi aduc aminte subiectul discuţiei, dar ştiu că m-a şocat conceptul ăsta de perfecţiune, care mi se pare foarte tare frate, cred că de acum înainte voi vota cu perfectul copilăresc, nu cu cel din cărţi.

Share: