Plecările au devenit de-a lungul timpului exerciții complexe, atât de logistică, ei bine da, că la drum cu trei copii nu e chiar așa ușor, iar tatăl cărăuș al bagajelor arată la sfârșitul sesiunii de transport ca o maimuță cu brațe lungi până la genunchi, dar și din punct de vedere al timpului. Asta o știm deja cu toții, dar timpul zboară frate! Paradoxal, cu toate că ăsta este un motiv pentru care ar trebui să ne concentrăm să avem mai multe ieșiri cu copiii, el devine o cauză pentru care nu putem să mergem. Orișicât, noi am reușit să ne organizăm o pelcare la munte cu copiii într-un grup de prieteni, vreo șapte familii cred, unde adulții au fost aproape depășiți numeric și dacă nu chiar numeric, oricum la activitate, clar am fost lăsați în urmă de cei mici.

Am plecat la Moeciu, într-o locație unde am fost de mai multe ori, Dumbrava de la râu cu un avantaj destul de mare, adică un spațiu larg în spatele vilei, unde piticii au putut să alerge în voie, să se dea în leagăn, să cadă pe iarba udă, să se certe pe jucării, mingii și alte alea, iar pentru noi a fost ușor ca de obicei, după ce s-au culcat ei 🙂

Am stat acolo două nopți (vineri și sâmbătă) și am făcut cu schimbul la somnul de seară, în prima noapte Mami și-a făcut de cap cu doamnele la discuții și a doua noapte ne-am desfășurat noi, tații, la un pahar de apă rece (a se citi: țuică, pălincă, grappa, bere, vin, Unicum, chiar în această ordine) și am vizionat și meciul de fotbal, ăla important jucat în Anglia parcă, de două echipe nemțești, la care au câștigat ăia în roșu.

Drăgoșel a sărit peste somnul de după amiaza și pe seară s-a observat, în sensul că viteza cu care alerga peste tot era puțin mai mică. A reușit să consume și acumulatorul de la mașină, sâmbătă după o sesiune de muzică pentru copii, ecranul de la bord comunicându-mi elegant că low battery. Măgarul n-a zis și el, vezi fraiere că din momentul ăsta degeaba închizi tu ușile cu șmeceria aia de keyless entry, că nu le mai blochez, să nu rămâi pe afară boule dacă se termină de tot bateria, iar eu, ca orice tată nervos că fi-su stă prea mult în mașină la munte să conducă în loc să se joace, mă dădeam de ceasu’ morții: cum pana mea deschide piticul mașina să intre în ea când eu am închis-o, iar telecomanda am păstrat-o la mine tot timpul? Mda, tehnologie, ce să zic.

Felicia, delicata familiei, și-a zgâlțîit și ea burtica în scădere pe terenul din spatele vilei, iar când prindea viteză, parcă era un boxer care râde în timp ce aleargă. În rest cumințică, a vrut mai mult să se dea în leagăn, unde se așeza și începea să strige Ajuuutoooor, veau uuuțaaa!

Ilincuța-bulinuța s-a distrat și ea prin curte, s-a udat, s-a uscat, a alergat și râs prin iarba care în locurile mai din spate aproape o acopereau. A mai călcat  pe coadă și picior pe cățelul casei, care de fapt era mai degrabă un câine în toată regula, doar că bătrânel și foarte docil cu copiii jucăuși și adulții electrizați.

Ce să mai, un weekend frumos în familie, alături de prieteni, la aer liber. Clar trebuie să ne planificăm mai multe din astea!

Share: