A trecut ceva vreme de când n-am mai scris câte ceva, dar ieri (sâmbătă) chiar mi-a venit. Să scriu. Am fost la un curs, inițial puțin nemulțumit pentru că era sâmbătă și vreau și eu să dorm, să stau acasă etc. Până la urmă cursul s-a adeverit destul de interesant, așa că mi-a mai trecut puțin indignarea, mai ales că oricum nu puteam să dorm, că Drăgoșel se trezește acum pe la șapte și ne dă și nouă trezirea, fără surle, dar ca o trîmbiță mică 🙂

Am plecat de la curs după trei și jumătate parcă, și mi-am dat seama de două semne ale faptului că am îmbătrânit.

În primul rând, am ajuns la mașină, am pornit motorul, a pornit muzica pe nu știu ce post cu muzică din asta actuală (că nici măcar nu mai știu cum se mai numesc stilurile noi muzicale). Instinctiv, am schimbat postul pe Național FM, unde au muzică românească, în general veche. Atunci mi-am dat seama că în tinerețe, sau să zic copilărie, nu sufeream muzica ușoară românească, să nici nu vorbim de muzica populară. Și îmi aduc aminte cum ai mei îmi spuneau că asta este muzica adevărată. Și eu nu înțelegeam ce este în capul lor. La fel ca mai multe alte lucruri, se pare că, în timp, chestiile pe care chiar nu le apreciam în pofida recomadărilor părinților sau celor mai vârstnici, au ajuns să îmi placă acum. Să ascult eu muzică populară, hehehe, m-aș fi tăvălit pe jos dacă îmi spunea cineva treaba asta, dar uite că anii au trecut, și seara, sau duminica, îmi face chiar plăcere să ascult muzică populară românească. Aproape incredibil, dar adevărat și sigur catalogat de mine ca semn de bătrânețe.

Apoi, mi-am adus aminte neliniștea zilelor de sâmbătă, cu căutări frivole de distracții, petreceri, terase, alcool, sex. Mă gândeam cum ar fi să fiu singur și să pot face ce vreau eu, orice vreau eu, chiar orice, dar oare ce-ar fi? Ei bine, singurul lucru pe care mi-l doream era să mă întorc acasă la cei trei pitici ai mei (Felicia, Dragoș și Ralucuța). Știam că o să am parte de decibeli gălăgioși datorați refuzului de a mânca (Drăgoșel), ușițe mici scârțâitoare la miez de noapte (Felicia scââââârțțțțțțâie ca o ușiță mică neunsă de o grămadă de vreme care se mișcă din cauz curentului), Poponilă supărată pe mine din cine știe ce motiv, etc. Cu toate astea, nimic în lumea asta nu suna mai bine decât să vin acasă, acolo unde este viața mea.

Da, și ăsta este sigur un semn de bătrânețe, dar știi ceva, să revenim la întrebare: cum am îmbătrânit? Păi îți spun eu: cu folos!

Capitol: Ale mele
Poţi lăsa un comentariu, sau trackback de pe blogul tău.

Jurnal de tată

4 Comentarii
  1. maia says:

    Draga TATICULE inca esti fff tanar, doar ai acumulat deja destul ca sa poti aprecia ceace este cu adevarat important.In inconstiinta tineretii tot ce zboara se manaca, dar este firesc si normal. Intradevar te-ai maturizat cu folos, nu orsicine se poate lauda cu o familie reusita ca a voastra. Eu sunt constienta ca nu va este usor, dar bucuriile aduse de copilasi nimic din lume nu poate substitui. Este o binecuvantare de la Dumnezeu sa te simti “acasa” in casa ta alaturi de sotia si copii tai. Sa va ajute Bunul Dumnezeu sa fiti sanatosi si sa traiti in dragoste si buna intelegere pana la adanci batraneti!!!!!!!!!!!!!!

  2. Adinuţa says:

    Îţi doresc în continuare să îmbătrâneşti la fel de frumos şi cu folos şi, în acelaşi timp, să nu uiţi mereu să îngrijeşti şi copilul din tine.. 🙂

  3. Tata says:

    Mulţumesc Maia 🙂

  4. Tata says:

    Să dea Dumnezeu să am ocazia 🙂

Lasă un comentariu