Vestea
De fiecare dată când a mai apărut o minune mică la noi în familie, copiii mai mari au primit primii vestea. La început nu am filmat, însă cu timpul, am prins și noi experiență, așadar i-am filmat când le-am spus că vor avea încă un frățior sau o surioară:
Minunea
A cincea minune a noastră s-a născut pe 21.04 la ora 21:04. 2019. Nici măcar nu ne dădusem seama, am observat după o poză făcută la cartonașul de identificare din maternitate. E fetiță, ceea ce definitivează minoritatea băieților din familia noastră. Eram trei cu trei, dar oricum băieții nu prea aveau șanse să vorbească. Acum suntem clar depășiți. Cel puțin momentan 😉
Glumesc și eu…Acum, sincer, noi am zis că ne oprim acum vreo doi copii, deci chiar dacă zic, tot nu se mai pune.
O cheamă Zina Ioana. A fost tare și cu numele. Nouă ne-a cam ieșit, adică totuși aveam deja patru…La primii a fost chiar simplu, că am vrut să aibe fiecare unul din prenumele nașilor. Noi încă mai credem în d-astea. Așa că primul este Dragoș, după naș și Mihai. Felicia, a doua, este și Violeta, după nașa. De la al treilea s-au terminat nașii, dar nume sunt destule, deci aici nu cred că ne putem baza pe o limită 🙂 Au urmat Ilinca Teodora și Vlad Ștefan.
La Zina am încercat mai multe variante și tot nu mergea. Ba că nu prea sunau bine, ba aveam tot felul de dubii. Chiar vorbeam cu Ralucuța într-o seară: ce-o fi cu noi, de nu ne iese cu numele?
Am avut o d-asta cum îi zice, de-ți vine pur și simplu în cap. Așa, mă rog, stăteam eu relaxat și de-o dată realizez: Dragoș, Felicia, Ilinca, Vlad. Dragoș, Felicia, Ilinca, Vlad. Bang! Mă duc repede la nevastă-mea și-i zic:
-Alfabetic!
-Ce-ai mă?
-Alfabetic. Cumva am nimerit de am pus prenumele celor patru, mai bine zis primilor patru copii, alfabetic.
-Aaaaaaa.
Ne-a fost clar că nu încăpea alt nume care să nu fie alfabetic după ceilalți. După faza asta, ne-am apucat să cercetăm, că după V, nu mai sunt chiar multe litere în alfabet. Ne-a picat cu drag Zina. Ioana cam deja stabilisem, așadar: Zina Ioana. Și așa a rămas, fără dubii din momentul acela.
Ralucuței nu i-a plăcut când i-am zis că eu când zic Zina mă gândesc la Zînă. Are ea ceva magic, eu știu sigur, dar nu știu ce, însă vom vedea…
Normalitatea în cinci, adică șapte
Ce să zic, normalitatea și-o definește fiecare. A noastră e în cinci copii, cu noi doi, șapte. Chiar încăpem și în mașină că avem una cu șapte locuri. Am început să trag cu ochiul după mini-vanuri, că nu se știe 🙂
Mai pățim faze d-alea tari când ne întâlnim cu cineva de exemplu prin parc. Și noi cam ocupăm o alee lată, din care nu prea sunt, așa că ne lungim. Și eram eu cu Ralucuța și cu Ilinca împingând căruciorul cu Zina. Și ne întâlnim cu cineva care nu ne mai văzuse de ceva vreme.
– Ce frumoos, ați ieșit la plimbare cu cei mici?
– Daaaa
– Și aveți doi copilași?
– Ah nuuu
Priviri contrariate, că era clar că e un copil, plus unul în cărucior. Mai aveau puțin să ne întrebe dacă nu-s ai noștri. Ne-am dat seama de confuzie și am zis
– Mai avem. Și am arătat în spate pe alee, unde aproape de noi venea și Vlăduț alergând cu super-pisi-viteză (ceva de la niște desene, nu întreba).
– Aaaah, aveți trei, să vă trăiască.
-Ah nuuu
Iar priviri contrariate. De data asta ne-am distrat mai rapid zicându-le că și mai încolo tot ai noștri sunt. Dragoș cu Feli căutau un magnețel pe care l-au pierdut prin iarbă lângă o bancă. A urmat bineînțeles clasicul
– Ciiiiiiinci? Maaaaaaaaaaaaaaaa.
Aici de obicei urmează o pauză în care sinapsele interlocutorului încearcă o ieșire din situație. În majoritatea cazurilor, ca și acum, conversația continuă natural, ca și cum nimeni n-a fost șocat
– Să vă trăiască, tralalalalalalaal
Adevărul e, că oare ce-ar putea zice? Băăă inconștienților, voi nu i-ați numărat? Aveți cinci bă. Cinci. Five. Cinq. Cinco. Pet. Fumf sau cum s-o scrie, înțelegi repetiția 🙂
Deci normalitatea noastră e în cinci plus doi, sau doi plus cinci. Nu ne prostim să zicem că e simplu, însă iar șocăm lumea când le zicem că noi credem că e mai greu să ai un singur copil. Așa suntem noi poate mai naivi. Și binecuvânți în viața asta să nu ne fie o povară, ci o plăcere familia noastră mare.
Când pleacă unul de acasă la bunici simțim lipsa frate. Știu că nu-ți vine să crezi, că mai rămân trei. Pardon, acum patru. Însă fiecare are locul lui, sau locul ei. Universul e incomplet fără oricare dintre ei.
Așadar normalitatea noastră este cu cinci copii.
Cel puțin pentru moment 🙂