Cine și-ar fi imaginat că o să ne prindă joi în maternitate? Deja îmi vine să-i zic spital, cu toate că am insistat de fiecare dată la Ralucuța să-i spună maternitate, nu spital.
Acum, gândindu-mă mai bine, la câte probleme am avut cu sarcina și cât de “bine” a mers cu nașterea, trebuia să mai fie ceva. Ideea este că trebuie să se termine problemele astea și să revenim la o viață normală, cu țipete și plânsete, nu cu stat în pat în liniște și cu mâncare sănătoasă fără niciun gust.
Ralucuța rezistă eroic, cu toate că dorul de teroriștii ăia mici de acasă o cam dărâmă din când în când. Eu mai plec la Ploiești în fiecare zi să mai aranjez câte ceva la apartamentul nou, să mai cumpăr câte un lucru și probabil îmi trece timpul mai ușor.
Ciudat totuși, totul e nou, frumos, serviciile ireproșabile, dar noi vrem acasă frate că ne-am să-tu-rat. Ah, mâncarea. Păi să-mi fie mie dor de cantina de la servici? I-am spus tipei care a venit să ia feedback-ul in legătură cu mâncarea așa: i-aș da mâncarea asta mamei bucătarului, că după câteva mese sigur i-o pune-n cap și-i zice că a făcut școală de pomană. Nu mai zic de ciorba vegetariană cu carne de vită, care ne-a pus capac.
Deci, răbdare ne trebuie, noroc că avem bani, că sigur când ne dă nota de plată revin la mama bucătarului cu gănduri obstetrico-ginecologice.
Și florile încep să se ofilească deja…
Doar drumul către bebe și vizitele ei în rezervă la papa fac zilele mai frumoase. Și gropițele din obrăjor.
Gagica în schimb se simte bine, stă toată ziua la solar, doarme, mânâncă și face atmosferă cu scutecel-brăduleț-odorizant-puturos.
N-avem voie cu poze din secție, dar nici ei n-au voie să servească mâncarea aia așa că…
