Scriam la sfârșitul lui 2012 despre bucuria părintească de a-ți auzi copilul vorbind mai corect. Asta era la primul copil, Drăgoșel. Acum avem patru și vreau să-ți zic că nici nu mai înțeleg de ce eram așa stresați că nu vorbea copilul corect. Scriam atunci articolul T de la Tostin, pentru că Drăgoșel nu-l pronunța pe ”C”, de fapt îl înlocuia cu ”T”.
Am găsit și articolul în care am prins ”R”ul lui Drăgoșel, mamă ce mai efort era pe-atunci.
A venit acum rrrrrrândul Feliciei să înceapă să pronunțe mai corect, incluzându-l pe ”R”, însă mai avem o grămdată până la dicția corectă; câteodată când vorbește repede este chiar complicat să o înțelegem. Eeeeee, aici intervine frumusețea de a fi părinte a doua și a treia și a patra oară, pentru că astfel de lucruri nu mai reprezintă un motiv maxim de stres, ci mai degrabă oferă culoarea deosebită a vieții, bucuria pestriță de a fi părinte și de a fi încântat de minunile minunilor noastre.
Așadarrr, un început de RRRR, Feliciiaaaa:
