Ieri s-au împlinit cinci ani de când mama s-a dus să facă glume cu sfinții. Sunt totuși cinci ani, însă nu pare că a trecut atâta vreme. Cu ajutorul unor oameni deosebiți, de la Masa Săracilor Ploiești, am reușit să o comemorăm pe mama cu o masă caldă pentru mulți oameni nevoiași, o pomană așa cum credem că și-ar fi dorit.
Anii trec greu atunci când sunt apăsați de suferință sau durere, trec repede cu viteza neînțeleasă a vremurilor de azi și trec frumos cu bucurii alături de cei dragi.
Mă gândesc că o viață care trece nici prea repede, nici prea încet, nici prea frumos, nici prea urât, dar nici prea greu, nici prea ușor, sună chiar ciudat. E ca linia aia de pe aparatele din sălile de urgentă. Nu e un echilibru, e moarte. Nu e un amalgam de liniște și gălăgie, e doar un bip lung și definitiv.
Viața e cu emoții, dezechilibre, incertitudini. Și asta o face vie.
Când fac cunoștință cu câte cineva din România, sau chiar de pe alte continente, mă întreabă cum e viața cu cinci copii. Asta, după gluma clasică de prezentare în care zic “Salut, sunt Costin, …, am cinci copii”. și vine ceva de genul “Oaaa“, iar apoi eu plusez cu “și toți cu aceeași nevastă“.
Și cum ne trece timpul? De cinci ori mai viu. Cu bune și cu rele. Cu bucurii și supărări. Cu urlete și liniște. Cu râs și plâns.
Am început jurnalul acesta cu gândul de-a strecura prin timp, frânturi de viață-n formă de amintiri. Amintiri din copilăria lor. Au trecut cinci ani de când m-am rătăcit. Dar m-am întors. M-apuc din nou de strecurat.
