Este adevărat că putem vorbi de copiii noștri până la adânci bătrâneți, dar totuși, acum când încă suntem tineri parcă are altă valoare discuția. Îmi aduc aminte când mamaie, Dumnezeu s-o ierte, vorbea de băiatul ei, care la vremea aia avea deja vreo cincizeci și ceva de ani, și mi se părea o discuție  nelalocul ei. Probabil că nu este așa, și că timpul trece, dar copiii rămân copii. Momentan așa este, iar fetița noastră este încă mititică, nici măcar nu a făcut jumătate de an.

Am fost zilele trecute la cumpărături și deja mami vroia să luăm Pampers mărimea 4. Eu nu și nu. Am avut și câteva argumente, dar de fapt ideea era că dacă nu-i luăm, poate mai rămâne și ea puțin mai mult timp mică. Un fel de bonsai așa, știi, dacă îl ții într-un ghivecel mic, copăcelul rămâne și el mai micuț. Hihihi. Nu este cazul, dar înțelegi ideea.

Sunt tare curios de evoluția relației tată-fiică, pe măsura trecerii timpului. Sper să fiu destul de ascuțit, opusul lui obtuz, în concepții, astfel încât să pot avea o relație deschisă cu ea, să-mi spună divese lucruri, ca și cum am fi prieteni de aceeși vârstă. Nu te gândi prea departe, că nu este cazul, permisul de port-armă tot mi-l iau și dacă mă supără vreunul, tot îi vopsesc ouălele chiar de nici măcar nu vom fi aproape de Paște.

Azi, tot plângea micuța. Venise pe la noi cumnata și mami pregătea împreună cu ea prânzul, sub stresul pozitiv numit Drăgoșel, care era peste tot unde putea fi ceva stricat, dărâmat, murdărit. Eu am încercat să o adorm. Am legănat-o în landou, am pus-o pe canpea, am dus-o în dormitor, am reașezat-o în landou etc., dar nimic. Plângea în continuu. A venit mami și a rezolvat-o în cinci minute. Remarca a fost destul de dură, dar pe atât de adevărată: copilul nu vroia altceva decât să se uite în ochii mei, iar eu, o legănam cu o mână, dar cu cealaltă eram la laptop, deprinzându-mă cu Ubuntu… Da, greșeala mea…

Există nevoia de contact vizual încă de la vârsta asta și câteodată nimic nu se compară cu privirea unui copil mic, inocent, care practic nu-ți cere nimic, nu are nici un interes ascuns, nu vrea decât să te uiți la el/ea. Asta cred că este valabil mai ales când alăptezi, uite aici o mostră relevantă.

Este unul dintre momentele când chiar te simți cu adevărat util pentru copil. Alăptatul este ceva ce pare natural-matern, dar nu înseamnă că nu  este înălțător și pentru tați. Părerea mea. E adevarat însă că nu aș merge totuși până unde au ajuns japonezii ăștia, chiar dacă aș avea oarecum mâinile mai libere…

Cum ziceam, timpul trece, copiii rămân, dar ai grijă să nu treacă timpul pe lângă tine, că înapoi nu poți să-l dai…