De la neolitic la neoparental

N-am cum să-ți spun că știu pe unde se afla neoliticul pe axa timpului, dar dacă tu chiar vrei să afli, uite aici. Revenind la oile, sau mai bine zis la discuțiile noastre, pun pariu că nici de neoparental nu ai auzit. Ți-am zis ieri că avem o familie pro-fund artistică și ți-am arătat și un o monstrău de capodoperă. Astăzi mi-am dat seama că galeria este mai mare și trebuie să nu nedreptățesc talentele în devenire.

Inițial, a fost cam enervantă apariția operei de care vorbesc. Este adevărat că totul începe interesant, dacă-ți spun că vorbim de ciocolată, dar se termină tulbure, dacă-ți spun că vorbim de peretele de pe hol. Ce să o mai aburesc, a fu făcut Drăgoșelul niște lăbuțe mici pe peretele de la intrare de zici că fac parte din fresca lu’ Michelangelo din Capela Sixtină. Ce frescă, poate frișcă, asta s-ar fi potrivit mai bine.

Și revenim la titlu, păi în neolitic n-aveau ciocolată, istoria ei începe mult mai târziu, dar oricum, parcă văd că dacă murdărea vreun puișor d-ăla păros pereții peșterii, venea ta-su și-i fu băga o bâtă d-aia noduroasă pe ceafă de stătea mini-homo-sapiens la orizontală două zile meditând la meandrele concretului și eludând feeria forței gravitaționale, cu creierii învârtiți ca vata pe băț. De unde-am scos-o frate p-asta? Oricum e prea lungă ca s-o mai șterg… Buun, dăm derulare rapidă și ajungem în copilărie. A noastră nu a lor. Prin a noastră mă refer la generația coadă-la-pâine, desene-10-minute-pe-zi, căldură-din-când-în-când, lumină-din-doi-în-cinci-stâlpi și altele, nu la generația Mc Donalds, asta de se sinucide aruncându-se de pe tocuri, cu freză de scalpare nereușită și cultură emo-demo. Ei, când primeam eu ciocolată din aia mică Cibo, de la unchi-miu de la Brașov, păi mă lingeam și-n cur, scuzați-mi expresia lingeam. Acum, de la mini butic, în care dacă intri cu tot corpul se face întuneric de mic ce e, până la hipermarketuri, care-s flora și fauna urban-rurală condensate într-o rezervație comercială capitalistă, găsești la feluri de ciocolată de faci diabet doar citindu-le numele.

Și iar trebuie să revin de pe val și să ajung la neo-parental. Instinctul neolitic a fost să-i caut posteriorul cu palma cu mișcări scurte dar ferme pentru a verifica bineînțeles structura musculară în scopuri pure de pediatrie. Apoi, privind mai atent opera, îți dai seama că este ceva interesant, de care poate chiar ai fi vrut să ai și tu parte în copilărie, dar n-a fost să fie. E ca și cum l-aș altoi că n-am avut eu așa ceva. Nooh! Atunci nu numai că opinia se schimbă, dar ajungem în neoparental, când creativitatea copiilor este stimulată, până la limita…limita pe care o stabilești tu ca părinte. Și de data asta, moneda are două fețe, poți să vezi un perete murdar, sau poți să vezi o copilărie fericită. Prefer varianta doi și nu mă interesează alte păreri, aplică-ți-le copiilor tăi, n-ai decât.

Până una alta, care mai ai frate pereți cu mânuțe de ciocolată ăăăă? Eu am, te oftici?

PS: chenarul este făcut de mine, cu violet, când se face Felicia-Violeta mai mare și  va avea și ea talente de artistă, dacă îmi schimb atitudinea, măcar să aibe un precedent de care să se lege și să dea liniștită cu ciocolata pe pereți. Să dea Dumnezeu să avem copiii sănătoși, pereți ai noștri, că de ciocolată sigur ne descurcăm.