Prințul pe scena teatrului

Îmi aduc aminte cum în generală, când am terminat clasa a VIIIa, împreună cu un coleg, de fapt cel mai bun prieten la vremea aia, am organizat pentru profesori și parcă și părinți, un spectacol cu glume, scenete, cântece și nu mai știu ce. Era sigur influența perioadei imediat după revoluție, când la UPG Ploiești, unde Maia (adică mama), profesa la catedra de chimie, mă lua la evenimentele anuale făcute de studenți, care se numeau pe atunci Seara anului… și erau niște spectacole în toată regula, mult mai tari, după părerea mea, decât teatrele de revistă pe care le-am văzut mulți ani mai târziu.

Da, îmi mai aduc aminte și cum învățătoarea și profesorii mai târziu se plângeau părinților că râdeam tot timpul și frate, chiar râdeam, adică nu așa hăhăhă, râdeam până cădeam pe jos și ne tăvăleam pe parchetul ăla prăfuit și după aia râdeam că ne-am murdărit cu dungi, și după aia râdeam că ne-am ridicat de jos și tot așa. Treceau anii și tot auzeam că ar fi trebuit să mă fac actor, că artist eram oricum 🙂

Și cum vine vorba aia că așchia nu sare departe de copac, uite că a sărit pe scenă, iar la cinci ani și ceva Drăgoșel deja s-a desfășurat pe scena Teatrului Toma Caragiu din Ploiești, cu ocazia unui concurs între grădinițe. Și da, au câștigat și un premiu, dar ăla este irelevant. Cinci ani și deja pe scenă. Poate-ar trebui să-ncep să-mi fac probleme, dar ceva îmi spune că totul e în ordine. Așadar prințul pe scenă:

Dacă n-ai văzut și desfășurarea inițială, uite aici serbarea de Ziua Părinților.