Ilinca și-a dorit multă vreme să facă balet. Eu zic că de la un serial la care se uita, ea zice că nu. Zina, maimuțică mică, a zis că vrea și ea să meargă. Și uite așa au început amândouă lecțiile de balet, la Casa de Cultură din Ploiești, în Septembrie 2024.
Baletul lor îmi face și mie bine, pentru că de fiecare dată când apuc să le duc eu la antrenament, merg pe jos prin centrul orașului să fac pași 🙂
După nouă luni de antrenamente, în Iunie 2025, au participat la un spectacol de balet.
E un sentiment puternic pe care l-am avut ca părinte să-mi văd fetele pe scenă. Au avut ceva emoții. Le-a plăcut și vor să mai meargă, ceea ce nu poate decât să mă bucure.
Un alt motiv pentru a fi recunoscător, pentru împliniri și satisfacții trăite cu și despre copii. O altă filă frumoasă din jurnalul meu de tată. Cu amintiri din copilărie, copilăria lor și a noastră pe lângă ei.
Imi aduc aminte când mă îngrozea gândul că începe Zina grădinița. Mă gândeam că vor fi atâția ani, din nou, de grădiniță, și că noi îmbătrânim, eu călătoresc mult cu serviciul. Pardon, adică eu îmbătrânesc, Ralucuța întinerește.
O mulțime de întrebări aveam. Cum o să ne descurcăm luând-o de la început? Cum o să facă Ralucuța când sunt eu plecat din țară? Ce bătrân voi fi eu când termină Zina grădinița. Și, uite că anii au trecut, totul a fost bine. Ne-am bucurat, enervat, stresat și emoționat. Și a trecut timpul, iar acum s-a încheiat. Și, pe bune, chiar nu sunt mai bătrân 🙂 cel puțin, nu în capul meu.
Era puțin ciudat când mergeam la grădi și ne întâlneam cu unii din părinți. Cei care, nu foarte ușor, dar cred că ar fi putut să ne fie nouă copii.
Acum că s-a terminat, începe melancolia. Că… gata cu grădinița, că gata Zina e mai mare. Că uite ce repede trece timpul.
Și uite așa, încă un capitol închis cu recunoștință, și unul nou, început cu curiozitate și nerăbdare.
Unu, doi, trei, patru, cinci. Da, cinci copii. Ia ceva să numeri. Și asta doar așa teoretic. Când sunt în mișcare, crede-mă că-ți ia mai mult, că nu stau toți în același loc, însă asta face parte din frumusețea vieții.
Ieri am făcut prima petrecere pentru Zina Ioana. A cincea noastră minune. Am zis că o să fie un botez mai restrâns, însă suntem binecuvântați să avem atâția oameni minunați în viața noastră. Mulți dintre ei ne-au fost alături și de data aceasta.
Zina a fost chiar de gașcă, adică a plâns rezonabil și ne-a lăsat să intrăm în program relaxați. Nu dăm nume, dar al patrulea, ne-a cam provocat pe tema asta 😉
E important și să-ți programezi ziua ca să te strezi cât mai puțin, adică să ai ceva timp, să nu te grăbești tare de la un pas la celălalt, că de emoții nu scapi. Dacă n-ai deloc, eu zic că e o problemă. Și zic asta după al cincilea. Acum că nu ne aude Ralucuța, zic eu că a fost bine c-am aranjat să vină fotograful și cameramanul mai devreme la noi acasă să avem timp de niște poze profesioniste cu noi și nașa, iar apoi să mergem la biserică. Am aranjat, adică Ralucuța. E bine să pleci fără grabă că întrârzii la biserică, fără să uiți certificatul de naștere, sau poate și mai nasol, copilul. Nouă ne-a ieșit și cu acte și cu copil, deci a fost ok. Dar e și experiența…
La biserică, e floare la ureche pentru părinți, aici nășitul e munca de făcut. Nașa noastră s-a descurcat de minune, cu toate cele 6Kg în mișcare pe care Zina le-a pus la treabă. Și-a ales varianta de Crez citit, nu recitat și sincer a avut ceva viteză. La un moment dat, eu am pierdut-o.
Noi mergem la aceeași biserică, de la nuntă, apoi la toate botezurile. Motivul nostru este definitiv: preotul. Un om deosebit, cu har, ceva ce n-am putut să înțeleg, până nu l-am cunoscut. Acum că-mi aduc aminte, de fapt ne-a fost clar la alt eveniment, mai puțin fericit, când bunica mea, mamaia, ne-a părăsit. Atunci, cumva, ne-a fost clar că așa călăuzie e ceva mai departe de lumea noastră simplă de zi cu zi, și am ales să ne legăm destinele pentru totdeauna. Omul sfințește locul. Nu vreau să vă povestesc alte lucruri care ne-ar fi umbrit ziua pe care-am vrut să o avem însorită. Viața e scurtă și e mai bine să ținem minte lucruri frumoase, amintiri demne să dăinuie în timp.
De la botez, că de fapt la biserică e botezul, am mers la restaurant unde e petrecerea. Ne-am continuat tradiția. Ne-am ales să sărbătorim nunta la Central, la Clasic, în Ploiești. Asta a fost acum mulți ani, că dacă ezit cu datele, nu știu dacă mai primesc mâncare caldă o săptămână. 2005, știu, știu 🙂 Acolo am făcut petrecerea de nuntă, acolo am continuat cu botezurile. Câte unul. 2008, 2010, 2011, 2015. Noi tot am continuat, 2019. Când l-am sunat pe managerul de-acolo, om cu multă experiență în domeniu, ani de zile înainte și după revoluție în branșă, mi-a zis că am depășit generația lui, că a ieșit la pensie. Ne-a făcut plăcere să vedem că și noua generație continuă în profesionalismul acela care face diferența dintre partitură și cântatul după ureche. Mi-a făcut plăcere să văd oameni care erau acolo de când am făcut noi nunta, de când meniurile erau simple, cu toate cuvintele în română și știai sigur ce mesteci.
Suntem așa de binecuvântați să avem în viața nostră atât de mulți oameni minunați, cu care am putut petrece în cinstea Zinei Ioana, a cincea noastră minune.
Trebuie să țin minte să scriu aici și povestea numelui ei, că este o poveste. Doar de asta am început blogul ăsta. Amintiri din copilărie. Copilăria lor.
De fiecare dată când a mai apărut o minune mică la noi în familie, copiii mai mari au primit primii vestea. La început nu am filmat, însă cu timpul, am prins și noi experiență, așadar i-am filmat când le-am spus că vor avea încă un frățior sau o surioară:
Minunea
A cincea minune a noastră s-a născut pe 21.04 la ora 21:04. 2019. Nici măcar nu ne dădusem seama, am observat după o poză făcută la cartonașul de identificare din maternitate. E fetiță, ceea ce definitivează minoritatea băieților din familia noastră. Eram trei cu trei, dar oricum băieții nu prea aveau șanse să vorbească. Acum suntem clar depășiți. Cel puțin momentan 😉
Glumesc și eu…Acum, sincer, noi am zis că ne oprim acum vreo doi copii, deci chiar dacă zic, tot nu se mai pune.
O cheamă Zina Ioana. A fost tare și cu numele. Nouă ne-a cam ieșit, adică totuși aveam deja patru…La primii a fost chiar simplu, că am vrut să aibe fiecare unul din prenumele nașilor. Noi încă mai credem în d-astea. Așa că primul este Dragoș, după naș și Mihai. Felicia, a doua, este și Violeta, după nașa. De la al treilea s-au terminat nașii, dar nume sunt destule, deci aici nu cred că ne putem baza pe o limită 🙂 Au urmat Ilinca Teodora și Vlad Ștefan.
La Zina am încercat mai multe variante și tot nu mergea. Ba că nu prea sunau bine, ba aveam tot felul de dubii. Chiar vorbeam cu Ralucuța într-o seară: ce-o fi cu noi, de nu ne iese cu numele?
Am avut o d-asta cum îi zice, de-ți vine pur și simplu în cap. Așa, mă rog, stăteam eu relaxat și de-o dată realizez: Dragoș, Felicia, Ilinca, Vlad. Dragoș, Felicia, Ilinca, Vlad. Bang! Mă duc repede la nevastă-mea și-i zic:
-Alfabetic!
-Ce-ai mă?
-Alfabetic. Cumva am nimerit de am pus prenumele celor patru, mai bine zis primilor patru copii, alfabetic.
-Aaaaaaa.
Ne-a fost clar că nu încăpea alt nume care să nu fie alfabetic după ceilalți. După faza asta, ne-am apucat să cercetăm, că după V, nu mai sunt chiar multe litere în alfabet. Ne-a picat cu drag Zina. Ioana cam deja stabilisem, așadar: Zina Ioana. Și așa a rămas, fără dubii din momentul acela.
Ralucuței nu i-a plăcut când i-am zis că eu când zic Zina mă gândesc la Zînă. Are ea ceva magic, eu știu sigur, dar nu știu ce, însă vom vedea…
Normalitatea în cinci, adică șapte
Ce să zic, normalitatea și-o definește fiecare. A noastră e în cinci copii, cu noi doi, șapte. Chiar încăpem și în mașină că avem una cu șapte locuri. Am început să trag cu ochiul după mini-vanuri, că nu se știe 🙂
Mai pățim faze d-alea tari când ne întâlnim cu cineva de exemplu prin parc. Și noi cam ocupăm o alee lată, din care nu prea sunt, așa că ne lungim. Și eram eu cu Ralucuța și cu Ilinca împingând căruciorul cu Zina. Și ne întâlnim cu cineva care nu ne mai văzuse de ceva vreme.
– Ce frumoos, ați ieșit la plimbare cu cei mici?
– Daaaa
– Și aveți doi copilași?
– Ah nuuu
Priviri contrariate, că era clar că e un copil, plus unul în cărucior. Mai aveau puțin să ne întrebe dacă nu-s ai noștri. Ne-am dat seama de confuzie și am zis
– Mai avem. Și am arătat în spate pe alee, unde aproape de noi venea și Vlăduț alergând cu super-pisi-viteză (ceva de la niște desene, nu întreba).
– Aaaah, aveți trei, să vă trăiască.
-Ah nuuu
Iar priviri contrariate. De data asta ne-am distrat mai rapid zicându-le că și mai încolo tot ai noștri sunt. Dragoș cu Feli căutau un magnețel pe care l-au pierdut prin iarbă lângă o bancă. A urmat bineînțeles clasicul
– Ciiiiiiinci? Maaaaaaaaaaaaaaaa.
Aici de obicei urmează o pauză în care sinapsele interlocutorului încearcă o ieșire din situație. În majoritatea cazurilor, ca și acum, conversația continuă natural, ca și cum nimeni n-a fost șocat
– Să vă trăiască, tralalalalalalaal
Adevărul e, că oare ce-ar putea zice? Băăă inconștienților, voi nu i-ați numărat? Aveți cinci bă. Cinci. Five. Cinq. Cinco. Pet. Fumf sau cum s-o scrie, înțelegi repetiția 🙂
Deci normalitatea noastră e în cinci plus doi, sau doi plus cinci. Nu ne prostim să zicem că e simplu, însă iar șocăm lumea când le zicem că noi credem că e mai greu să ai un singur copil. Așa suntem noi poate mai naivi. Și binecuvânți în viața asta să nu ne fie o povară, ci o plăcere familia noastră mare.
Când pleacă unul de acasă la bunici simțim lipsa frate. Știu că nu-ți vine să crezi, că mai rămân trei. Pardon, acum patru. Însă fiecare are locul lui, sau locul ei. Universul e incomplet fără oricare dintre ei.
