Pic și Poc

Ca să încep într-o notă mai puțin serioasă. Pic și poc, alb și negru, yin și yang, balanța vieții. Hehe pusă pe Pic și Poc, nu prea are cum să fie un subiect serios, nu?

Mda, viața de adult te aduce destul de repede pe potecuța asta de bivalență, prin simplul fapt că analizându-ți singura ta resursă negenerabilă, timpul, vei vedea că în principal ai două părți: servici și familie. Eu cred că niciuna nu este completă fără cealaltă, adică să ai o familie fără un servici și o posibilitate reală de a o întreține mi se pare la fel de absurd ca varianta de a avea o supercarieră fără să ai cu cine să împarți acele bucurii. Asta ar fi jumătatea plină a paharului. Dacă ne-am uita la cealaltă jumătate, aș zice că destul de greu faci față unor probleme venite dintr-una dintre părți dacă n-o ai pe cealaltă să-ți ridice moralul, să te mențină pe linia de plutire. Din fericire pentru mine, acum gândindu-mă la asta, mult mai mult sprijin am avut de-acasă pentru servici decât de la servici pentru acasă și asta o spun atâtea fire de păr alb. Și astea dinainte de copii. Oricum, dacă ei îmi vor face peri albi, vor fi din ăia frumoși, de bunic fericit cu familie numeroasă, nu fire din alea serbede, uscate de stres corporatist. Dar hai să nu înnegresc partea cu serviciul, că nu e chiar așa.

Nici nu mai știu ideea de la care am plecat când am început să scriu articolul, dar merge bine. Ah, așa. La un moment dat, acum vreun an, mi-am dat seama că nu mai merge la servici, după vreo șapte ani pe aceeași poziție, fie ea și de management, activitatea își pierde din lumină, din culoare, ca un tricou frumos la început, pe care-l păstrezi curat, dar tot spălându-l, nu mai are dom’le culoarea aia. Așa că m-am decis să schimb lucrurile. A mai trecut ceva timp și le-am schimbat. Știam dinainte că vor fi niște probleme, dintre care cea mai mare, faptul că voi călătorii destul de mult înafara țării, departe de familie. Deci n-a fost o surpriză când am început, dar efortul a fost și încă mai este destul de mare în sensul ăsta. Deci vorbim acum de o influență negativă a serviciului asupra familiei. Am învățat în timp că distanța este relativă: îmi ia cam două ore să ajung la Pitești și vreo trei să fiu in Viena, incluzând taxiul până  la aeroport. Apoi am mai învățat un lucru mare: intensitatea conștientizată a timpului. E ca atunci când apreciezi un lucru după ce l-ai pierdut: apreciezi atât de intens acel lucru pentru câteva momente încât momentele alea fac mai mult decât toată perioada de când l-ai avut până l-ai pierdut. Cam bălărioasă fraza, dar nu mai revin, că trebuie să merg la servici. Ei bine, eu, odată cu schimbarea serviciului și călătoriile frecvente, nu am pierdut de tot, ci doar parțial, șansa de a fi cu familia. Asta este clar și o simt de fiecare dată când plec. Dar pe de altă parte, altfel apreciez parcă timpul în care sunt acasă, mi se pare și nu cred doar că mi se pare, că am început să conștientizez mult mai intens simpla prezență acasă. Să mă uit la copii, să râd cu ei sau de ei, să fiu cu Mami acasă, să mergem în vizită la Maia și multe altele. Ce păcat că atâția ani cât am fost tot timpul acasă n-am știut ce urma să pierd.

Poponilă, mi-e dor de voi mă…