Madam Raţaţui

Cum la noi gătitul nu se va termina decât după ce-or pleca ăştia mici la casele lor iar noi probabil vom mânca doar supe pasate plângându-ne de bucăţile mai mari nefărâmiţate de mixer, în weekendul ăsta, la ceas de seară, cu aşternut întors, dama fără camelii zisă şi Mami Poponilă şi-a suflecat mânecile de şi le-a făcut poale-n brâu. Nici eu nu mai ştiu ce-am vrut să zic, dar mă rog, continuăm. Eu vroiam să facem o pâine de casă, şi planul a mers perfect, doar că n-am primit o pâine de casă, în schimb am primit doi cozonaci mari şi un chec cu lămâie. Da’ ce-s prost să mă plâng? Pâine mai aveam 🙂 La frământat participă toată lumea, cel puţin ca să mânânce din aluatul ăla necopt, chestie pe care eu încă n-o pot pricepe, dar ăia mici stau ca puii de pelican în cuib cu ciocurile mari deschise de zici că le dădea somon fume frate, nu cocă.

Cum Mami e la platane în bucătărie non-stop, s-au dus vremurile când eu eram Mater Chef şi Mami curăţa cartofii sub atenta şi vigilenta mea supraveghere. Acum eu sunt pălmaşul cocoşat de muncile de jos şi ea e bucătarul şef, însă  zilele astea, am sărit şi eu pârleazul şi m-am dat într-o bărcuţă mică cu două pulpe, măăăăă, pulpe de raţă din aia puţin fudulă şi leneş-grăsuţă de numa-numa.

Am plecat de la o reţetă viguroasă şi am mai deviat şi eu puţin, deh, că la cantităţi şi reguli stricte niciodată nu m-a încântat gătitul. Am luat cele două pulple, le-am pus pe umeri şi ăăăă, stai mă, le-am pus pe fund şi ăăăă măi să fie. Hai să uităm puţin de pulple. Am tăiat ceapa ca pe julă, că io mi-s român mă şi nu ştiu ce-i aia joulien şi nici cu câţi de l se scrie, am pus-o plângând în uăc (da, pot să scriu cum vreau că e blogu’ meu na!), i-am scuturat sare ca de-o mătreaţă, piper proaspăt măcinat şi nişte boia dulce de culoare, aşa ca şi cum i-am dat vreo două palme peste obraji să se îmbujoreze.

Hai să mai încercăm partea cu pulpele. Le-am masat şi pe ele cu nişte sare şi piper, ziceau oamenii ăia să le las şase ore aşa, dar săracele vroiau şi ele distracţie, aşa că le-am băgăt la un geacuzi (un fel de geacă purtată în yakuza sau jack acuzat) cu nişte foi de dafin, vreo doi morcovi bătrânei, că vorbim de puple de raţă tinerică, nu de gâină bătrână. Ah, am uitat sosul de soia stropit pe ceapă, din respect pentru acelaşi domn uăc. La foc molcom, ca şi cum ar sta relaxate copănelele în saună.

Fără grabă, cu răbdare şi un demisec spumant de la Targovishte, da, exact aşa, primit din generozitatea firmei la sfârşit de an împreună cu pachetul de ajutoare. Revenind, e vorba despre Bulgaria, unde la fel ca în Dâmboviţa, doar cu ceafa mai lată şi castraveciori mai buni, fac vecinii  un spumant, care rece şi la vremea lui face cât două, cât două…hai las-o.

Când au început să lucească solzişorii de cepşoară şi ochişorii mei de atâta spumant, am scos-o pe îmbujorata feliată şi-am aşezat-o pe un fund verde de suedez din plastic, păstrând uleiul ăla numai bun de cură în respectatul uăc, în aşteptarea celei de-a doua etape de pulpeală, că vorba aia, eu când fluier, fluier, nu fac fastfud. Şi le-am luat pe ele relaxatele şi le-am făcut o mască de ulei încins de li s-a-ntins şi mama lor de riduri.

Lângă ceapa osândită am adus şi nişte felii de ardei verde iute şi nişte roţi mici şi acre de căruţă lămâioasă, în aşteptarea măslinelor aduse personal din Macedonia, din mândra categorie premiata kalamata, sau cum îm place mie să le zic, scuze, ca la mă-ta.

Am luat un vas iena, că să mor dacă ştiu cum se scrie corect, l-am uns cu ulei din ăla fără zahăr, de cură pe laterale, am făcut o salteluţă luţă luţă din ceapa pufoasă şi deasupra le-am pus la odihnit pe copanelea alea deja terminate de atâta preludiu culinar.

Tocmai când începuseră să se zgribulească de la frigul ce venea prin geamul deschis de la bucătărie, le-am tras păturica pe ele, tot din ceapă, dar şi ardeii, măslinele, morcovul feliat şi lămâia căruţaşă.

Ce nu se vede da-ţi zic eu, e că plângeau mititelele de sete şi-am făcut sticla de spumant juma-juma, ca să nu-ţi zic de bomba aia lichidă de vitamine care rămăsese-n oac-uăc, pe care-am presărat-o sprinten pe deasupra. Şi-acum, ca un protest final împotriva lu’ fastfud ăla, am cazat minunea în cuptor, să se mai odihnească puţin, să se cunoască toate alea între ele, să petreacă libertin, preţ de vreo două pahare-n plus.

Se făcuse cam târziu, publicul a fost dărâmat de munca la cozonaci şi s-a retras la dezbateri, Drăgoşel, şef de juriu în poziţie de deliberare.

În lipsa juriului, am trecut eu la degustare şi frate, a fost buuuuuuunăăăă. Ceapa cu lămâie şi măsline la cuptor este ceva ce n-am mai încercat până acum, dar a fost mi-ri-fi-că, să nu mai vorbim de raţă, de doamna raţă, mânca-i-aş eu copanele ei. Deliciu! Soldăţelul de cristal a stat de pază lângă farfurie şi a însoţit-o pe stimata doamnă în esofag-tur, agenţia de turism a mâncărurilor mele.

Povestea este cu final fericit, papile gustative etern îndatorate şi cântar evitat discret, fericit până la ultima şuviţă, mulţumit până în măduva oaselor pe care, surpriză, nu le-am băut.

Şi nu ştiu cum ţi se pare ţie, dar mie sâmburii ăia îmi zâmbeau de-am râs să mă crăcănez, dar acum nu ştiu sigur dacă am râs numai eu, sau şi bulele din spumantul ăla buclucaş, sau am râs de sâmburi şi nu de masa copioasă a lui Mami cu conopidă crudă, avocado, măsline, roşie şi pâine de secară.