Etapa tutu

Etapa cred eu, sper eu. Nu, de fapt nu sper, pentru că nu este ceva de rău, este ceva de bine. Vorbesc de tutu și uauaiu. Pe ultimul l-a descoperit Dragoș la maia, că pe acolo trece tramvaiul prin fața blocului. Au urmat și încă mai trăim și acum momente de bucurie maximă când îl vedem. Din păcate, l-a asociat și cu orice vehicul mare (troleu, autobuz etc.)

Într-o seară ne-am gândit să mergem și la gară ca să vadă și trenurile. Fascinație totală. Ceva mai mare decât uauaiu și care se și oprește să ne uităm la el. Facem cu mâna cam cinci minute pa-paa, și când vine și când pleacă.

Au nevoie de atât de puțin pentru a fi fericiți, și totuși, cum se poate că totuși nu tot timpul le dăm ce vor? Un paradox. Nici măcar nu pot să spun lipsa timpului pentru că ar fi o prostie extremă. Pentru așa ceva oricând trebuie să existe timp. Cum adică să nu am timp să-mi fac copilul fericit? Păi dacă pentru asta nu am timp, atunci pentru ce?

Și uite așa mergem noi de ceva vreme regulat să vedem trenurile. Ieri a fost chiar mai interesant. Ghici ce am văzut noi la Gara de Vest din Ploiești? Ăăăă? Ăăăăă? Hai să te văd. Presupune tot ce vrei, că nu ai nici o șansă. Nici una. Am văzut cămile. La gară. Cămile adevărate. Vezi? Dublu motiv de fericire. Cât de simple sunt unele chestii pe care le poți foarte ușor trece cu vederea. Așa, totuși să-ți explic: a venit circul și tocmai ce-și montau corturile acolo. Între timp, pe iarba (ca să nu zic pajiștea) de lângă locul unde amplasau cortul, pășteau arogante două cămile, (pentru ele)  sper că formau o pereche, că erau cam urâte și cred că nu le-o trage nici dracu’ hihîhî. Mai erau doi cai și o vacă mai de import așa, cu coarne mai lungi, probabil o specie de ceva bizon mai suplu.

Atât de simplu a fost ca să avem o seară extra-fericită. Asta trebuie să țin minte: multe lucruri simple aduc bucurie copiilor, doar noi, ca adulți, ne complicăm. De ce să crezi că nu poți vedea cămile la gară?

Adi, tată cu normă întreagă

Încă de la început am vrut să am aici, în colțul meu de rețea și o părticică unde să pot scrie despre alți tătici pe care-i cunosc. Nu știam mai nimic, adică practic chiar nimic, despre ce presupune un interviu, așa că, din curiozitate și mai mult din respect  pentru cei intervievați, m-am documentat puțin asupra subiectului, ca să nu fiu total varză. Să fiu măcar salată de varză 🙂 Așaaa, și uite că am început seria inteviurilor cu tătici. De ce Adi? Continue reading “Adi, tată cu normă întreagă”

Conştient însărcinaţi

Pe bună dreptate, zilele astea, Ralucuţa mi-a atras atenţia că nu mai sunt aşa de fascinat ca la prima sarcină. Într-un fel este normal, acum cam ştiu ce se întâmplă. Sau, de fapt spun o prostie, dar cel puţin am mai trecut prin asta şi nu mai este ceva nou. Asta în legătură cu fascinatul. Despre asta nu îmi fac probleme. Treaba reală vine la partea cu conştientizarea. Continue reading “Conştient însărcinaţi”

Fi-miu are și eu nu, ghici motocicletă ce-i?

I-a dat-o taia cadou anul trecut. Atunci era prea mic ca să o folosească. Între timp a călărit-o în diverse moduri prin casă. I-a făcut și puțin tuning scoțându-i farul din față și niște fire. Sirena merge încă, din fericire, sau mai precis din păcate în spații închise, cum ar fi pe hol la noi în casă. Deci, astăzi am ieșit cu mami și cu el în parc să ne plimbăm, adică el, cu motocicleta. În sfârșit a folosit-o la parametrii, adică să nu mai dea din picioare ca Fred și Barney, a folosit pedala de accelerație. Iete-l pe motociclist: Continue reading “Fi-miu are și eu nu, ghici motocicletă ce-i?”