Anul acesta (2016) i-am serbat ziua lui Drăgoșel la Pitești. Am fost la un loc de joacă unde micuții au putut să se distreze în voie. A venit un magician și le-a făcut un mini-spectacol, s-au îmbrăcat în niște costume și s-au jucat cu Mickey. A primit o grămdă de cadouri.

A doua zi a venit și restul familiei de la Ploiești și am făcut o altă petrecere. Altă grămadă de cadouri.

Este o industrie interesantă, mă refer la asta a jucăriilor. Cum să nu iei o jucărie copilului? Chiar dacă mai are o grămadă. Chiar dacă noi ne jucam la vârsta lor un an întreg cu o mașinuță din aceea mică de plastic. Și ca să fie mai frumoasă o decoram cu pioneze colorate la faruri și mai lipeam niște hârtii colorate la geamuri.

Oare așa o să fie și când vor fi și ei părinți? Poate problema se va schimba. Poate ei se vor plânge că atunci copiii lor vor vrea doar tablete și gadgeturi de la doi ani. Să dispară oare o industrie așa de mare? Neeeeh, nu cred. Industria va fi cel puțin la fel de mare, doar că va livra ceva diferit.

Plăcerea părinților de a oferi copiilor un cadou, de a-i face fericiți pe micuți sub orice formă, nu poate să dispară. În fiecare an vorbim că nu le mai luăm atâtea cadouri. În fiecare an facem același lucru. Probabil pentru că asta am fi vrut și noi să avem când eram de vârsta lor. Poate generația lor, neavând aceeși problemă, o să se comporte altfel ca părinți.

Îmi place să zic că vom vedea…

Cum să poți înțelege că fără unul din cei patru copii, casa este goală? Nici eu nu cred c-aș înțelege, dar așa este. Drăgoșel a plecat joi în prima lui tabără. La Tușnad, la schi. Nici nu mai vorbim că este primul care învață sportul acesta. Poate ar fi fost ceva relevant dacă nu era prima tabără.

L-am dus joi dimineața cu toții la autocar. I-am povestit înainte cum și eu am fost prima dată în tabără tot în clasa I-a. Îmi aduc aminte și acum câteva chestii. Am fost undeva la Bistrița Năsăud, la o carieră de piatră. Am ajuns acolo cu un fel de camion cu care făceau naveta muncitorii. Camerele erau cu paturi suprapuse. Dragoș ne-a spus că el a dormit tot în paturi suprapuse, în cel de sus. Nici nu i-am spus Ralucuței că o colegă a căzut din patul de sus, atunci când eram în tabără și și-a rupt mâna. Avea destule griji și fără asta.

Joi după ce l-am suit în autocar, fetele și cu Vlăduț au plecat înapoi acasă, iar eu am plecat la birou. M-am gândit la el de câteva ori. Gândul că a plecat în tabără m-a făcut să-mi dau seama că este o nouă etapă în viață. E încă mic, dar acum am realizat că într-o zi va pleca de acasă. Mda, normal aș pune. Poate chiar logic. Dar emoțiile n-au logică și nici rațiune.

Seara, Ralucța mi-a spus că nu mai sunt ca la început, la fel de înțelegător. Asta pentru că am făcut puțin mișto de ea, că era ca o lumânare lăsată la soare într-o amiază toridă de august: moale și topită. Adevărul este c-au trecut anii și câțiva dintre ei au fost probabil mai aprigi și mi-au lăsat niște urme. N-oi mai fi la fel de înțelegător, dar zilele astea fără Drăgoșel acasă, m-au atins totuși, pe undeva adânc.

Este o bucurie mare, pe de altă parte, că a plecat singur și că a trebuit să se descurce fără noi. A mai plecat el de acasă, la Maia, sau la Bunici, dar să fim serioși, acolo a fost un mic rege.

Altă bucurie este că acum a învățat să schieze. Am făcut și eu o încercare în facultate, nereușită de altfel, ar merita s-o povestesc cândva.

Acum este pe drum spre casă și urmează să mergem să-l luăm cu toții de la autocar în vreo două ore.

Și să știi că n-am glumit, cu doar unul plecat din patru copii, casa este goală. Și e normal. Fiecare are locul lui în inimile noastre de părinți.

Mai este treaba cu tehnologia, căreia trebuie să-i fim recunoscători. În primul rând i-am dat un telefon la el ca să ne poată suna și să ținem legătura. Eu am zis că e o manifestare a disperării de părinți, că a fost plecat doar patru zile. Când am urcat în autocar să-i spun că are geanta în portbagaj pe partea cealaltă, am văzut ce telefoane aveau fetițele alea de clasa a II-a sau a II-a. Am recunoscut vreo două 6s-uri, un Edge și alte câteva noutăți. Noi suntem mai ciudați, i-am dat doar acum un telefon și e din acela cu taste, vechi, ca să nu-l atragă prea tare cu jocuri. Probabil că problema este la noi, nu la părinții fetițelor de mai sus. Probabil, dar momentan rămânem așa.

Apoi, al doilea motiv de recunoștință pentru tehnologie este faptul că am putut să ne bucurăm de poze transmise de Dnele Învățătoare în mod aproape live. Oare cum o fi fost acum treizeci și ceva de ani când am plecat eu de acasă?

Ca să compensăm puțin, am dus sâmbătă fetele la un loc de joacă în timp ce noi cu bebe am fost la cumpărături. Azi, duminică, am făcut un grătar și fetele s-au jucat puțin pe-afară. S-a încălzit puțin afară și februarie e acum însorit și prietenos.

A primit și bebe un leagăn automat, așadar febra musculară de la mână a lui Mami va fi, sperăm, o amintire frumoasă. Asta pentru că trebuia să-l legene vârtos în landou și-ți zic că nu e o chiar ușor.

Nici nu vreau să mă gândesc cum va fi când vor începe ăștia mici să plece de acasă. Dar să fim noi sănătoși până atunci, să-i creștem bine, că un lucru e clar acum: îmbătrânim cu folos.

Nu sunt sigur că a fost chiar prima zăpadă, dar pentru noi și piticii noștri pe asta o considerăm prima. Ne-am bucurat de ea din plin. Mami a provocat natura cu omul de zăpadă din pahare de unică folosință și natura învinge cam tot timpul, deci a nins până la urmă.

A nins destul de puțin, dar suficient ca să ieșim afară să ne dăm cu săniuța și să le înghețe puțin obrăjorii micuților fericiți. Până că și pe Mami am convins-o să se dea cu sania și să ne împărtășescă triluri zglobii când am prins ceva viteză pe derdeluș.

Frumos, frumos, frumos.

Am mai fost și la Orășelul copiilor (Pitești) unde copiii s-au dat în mai multe chestii, au mâncat un cozonac secuiesc și la sfârșit un porumb fiert, de sezon… Bebe a dormit tot timpul, în ciuda decibelilor nervoși care țipau din toate difuzoarele, care mai de care cu muzica lui. Am surprins o secvență dintr-un carusel:

Eeeh, a venit și vacanța de iarnă, Crăciunul deja a trecut și peste câteva zile vine Revelionul. Ne luăm adio de la 2015, care se poate odihni liniștit acum în amintirile noastre. Lăsăm așteptările să-l împovăreze pe 2016 care va începe în curând, cu forțe proaspete.

Deși n-am avut zăpadă nici un pic, Crăciunul a fost foarte frumos în familie. Au venit la noi Maia, Buni, Bunicul și Cristinica și am petrecut două zile minunate cu colinde și mâncare buuuună. Încă o mai simt peste coaste, am mai pus un kilogram, sau două. Ne-au vizitat și nașii și ne-am mai adus aminte de plăcerea cântatului la chitară, care în facultate era un mod de viață extraordinar de frumos.

După cum arată și pozele, am mai făcut o grămadă care cere vârf, i-am primit pe reni și Moș Crăciunel, iar Mami ne-a pregătit cozonaci cum numai ea știe să facă: drăgăstoși 🙂 Anul ăsta ne-a făcut o surpriză și a folosit ceva de anul trecut din Spania, iar cozonacii au ieșit extra-galben-colorați, icterici-drăgălași. Oricum, gustoși nevoie mare.

Cum este sezonul potrivit, am făcut și noi cârnați, mai precis Mami a pregătit toate ingredientele, copiii le-au amestecat și eu am umplut mațele. Spre norocul meu, Buni ne-a luat mațe de porc și a mers repede treaba. Super-gustoși. Dacă am zis de cozonaci să cunt drăgăstoși, cârnații sunt dră-grași-toți. De fapt nu prea mai sunt, că au trecut două grătare prin ei zilele astea.

Este și primul an al lui bebe, deci urmând tradiția, el a pus vârful la brad, cel puțin așa, simbolic.

Este cam cald și chiar dacă nu avem zăpadă, totuși pare ciudată vremea pentru perioada asta. Copiii s-au bucurat că au putut ieși afară să se joace și să se plimbe cu bicicletele, dar natura pare să ceară totuși un ger-două, că deja am văzut muște pe-afară. Din nou, noroc cu colindele, altfel ziceai că ne pregătim de Paște.

Bineînțeles că a venit și Moșul, cu multe jucării și bucurii.

Văd că nu pot încărca filmulețul cu copiii din dimineața zilei de Crăciun când au găsit cadourile sub brad, dar reușesc eu zilele următoare. Gataaa, a mers:
 

Unul dintre avantajele majore ale faptului că suntem cu toții împreună în Pitești, este faptul că pot și eu să merg la serbările copiilor. Poate că nu pare cine știe ce, dar în ultimii ani, când n-am avut șansa asta de fiecare dată, am trăit niște chestii destul de supărătoare, dar așa este viața. Scria undeva că sacrificiu înseamnă să renunți la ceva bun pentru ceva și mai bun, însă în situațiile acelea, mi-a fost destul de greu să mai văd partea cu ceva și mai bun. Oricum, a trecut și acum ne bucurăm de timpul petrecut împreună.

Grădinița este foarte bine organizată, are o sală special amenajată pentru evenimente (sală de festivități) și a fost decorată de curând, bineînțeles cu un desen reprezentând o scenă din poveste. Ca să mă dau și eu puțin mare, site-ul l-am făcut eu. La începutul anului urmau să participe la un audit și nu aveau site, așadar taaa-daaaam. A mers puțin mai greu că am cam uitat multe din chestiile pe care le făceam înainte, când terminam un proiect ca acesta în două zile.

În afara plăcerii de a fi prezent la așa ceva, am fost surprins, iar apoi profund impresionat de un lucru care poate părea ciudat: majoritatea versurilor învățate de copii au fost despre muncă și hărnicie. Se poate să fiu influențat de negocierile sindicale la care particip în perioada asta, însă cred că nu este doar asta. Zona Piteștiului este fundamental industrială, treabă pe care am observat-o în multe direcții, există încă o cultură industrială aș spune chiar de invidiat.

Ne-au cântat Noi suntem români piticii noștri, au dansat pe muzică populară, fiind îmbrăcați în costume populare, au cântat și în engleză, a fost foarte frumos. Ca să nu mai zic că au avut costumele populare asigurate de grădiniță.

Pentru că sunt colege, Feli a invitat-o și pe Ilincuța, care s-a trezit puțin mai devreme ca să participe și ea la serbare. Acolo a întâlnit un coleg de grupă și n-a pierdut nici ea ocazia unei poze de mini-cuplu 🙂

La final a venit și Moșul, le-a dat dulciuri și fructe din partea grădiniței și totul s-a încheiat cu bine. Urmează serbarea de la Ili, iar înregistrarea video o voi posta când o primim.