Învăţăm limbi străine ca să înţelegem nişte străini de ale căror destine puţin ne pasă, dar de multe ori uităm să învăţăm să ne creştem copiii, luând-o de la început ca fiind o parte naturală a vieţii ce nu poate fi alterată. Ete nu! Nu cred că e aşa, mai mult decât atât, nu cunosc niciun alt motiv din viaţa mea care să fi meritat mai mult efort pentru studiu. Poţi creşte pur şi simplu un copil şi asta se întâmplă cam tot timpul, dar chiar asta să vrei? Nu, nu cred. Adică îmi fac timp să învăţ lucruri care îmi curăţă un negru sub unghie, dar nu am timp să învăţ să-mi cresc copiii mai bine? Nu, din nou nu. Că pot sau nu să mă schimb şi să aplic ceea ce învăţ, asta este cu totul altceva şi asta rămâne de văzut.

Ceva de gândit pentru părinţi:

  • Copiii nu învaţă să ierte, dacă nu văd pe cineva lângă ei care iartă;
  • Copiii nu pot să aibe răbdare, dacă tot timpul primesc imediat ceea ce vor;
  • Copiii n-au cum să se accepte aşa cum sunt, imperfecţi, dacă toată lumea din jurul lor  este perfectă;
  • Copiii nu pot deveni cooperanţi, dacă tot timpul se întâmplă ce vor ei;
  • Copiii nu au cum să fie creativi, dacă n-au ocazia să încerce lucruri;
  • Copiii nu pot deveni miloşi şi respectuoşi dacă nu cunosc deloc durerea şi suferinţa;
  • Copiii nu vor fi curajoşi şi optimişti dacă nu întâmpină greutăţi;
  • Copiii nu vor fi perseverenţi şi puternici, dacă totul le este uşor;
  • Copiii nu învaţă să se corecteze dacă nu au parte de eşecuri;
  • Copiii nu dobândesc încredere în sine, dacă nu au parte de obstacole pe care să le doboare;
  • Copiii nu devin independenţi dacă nu cunosc respingerea şi excluderea;
  • Copii nu au cum să se descurce singuri, dacă nu au şansa să reziste unei autorităţi.

Şansele ca părinţii să se regăsească doar în câteva categorii sunt foarte mari, iar categoriile ar fi:

  1. părinţi care fac viaţa copiilor uşoară (chiar dacă ea nu este aşa) – sunt cei care merg înaintea copiilor în jungla vieţii şi încearcă disperaţi să elibereze drumul de liane, animale şi alte pericole. Drumul copiilor va fi uşor, dar ei nu pot fi tot timpul înainte să facă loc liber şi atunci copiii vor avea greutăţi reale, mai mari decât ar fi fost fără ajutorul anterior al părinţilor;
  2. părinţi care fac viaţa copiilor grea (chiar dacă ea nu este aşa) – cei care ar fi trebuit să fie doar metalurgişti pentru că procesul de călire este bun la fierătanii, nu la fiinţe care au ajuns la un nivel de dezvoltare superior. Stau tot timpul în urma copiilor şi le suflă în ceafă corectându-i permanent, chiar fără sens.  Îi călesc prea tare, deci îi transformă în fiare, în loc să-i facă să asculte, copiii surzesc de atâta urlet şi nu mai aud nimic;
  3. părinţi care aleg să fie împreună cu copiii lor, nici în faţă eliberându-le calea, nici în spate urlând în permanenţă, ci în lateral, oferindu-le sprijin ca ei să depăşească singuri obstacolele şi să se dezvolte sănătoşi făcând-o.

Îmi place să spun că este evidentă dorinţa de apartenenţă la a treia categorie, dar realitatea care o fi?

Autorul ne clarifică mesajele pe care trebuie să le transmitem copiilor noştri pentru a reuşi o educaţie pozitivă a acestora:

  1. E normal să fii altfel decât ceilalţi;
  2. E normal să faci greşeli;
  3. E normal să ai emoţii negative;
  4. E normal să vrei mai mult;
  5. E normal să spui “nu”, câtă vreme ştii că părinţii au ultimul cuvânt.

Luându-le pe rând, chiar şi intuitiv, acordul pare general.

E normal să fii altfel. Plecând de la însăşi diferenţa dintre sexe, departajarea poate fi evidentă, fetele având nevoie în general de mai multă grijă, ceea ce pentru un băiat ar însemna o lipsă de încredere, în timp ce băieţii au nevoie de mai multă încredere, fapt care pentru fete poate însemna o lipsă de atenţie şi grijă din partea părinţilor.

E normal să faci greşeli. Este deja demonstrat şi orice părinte o ştie chiar fără studii ştiinţifice, că, fiecare copil învaţă văzând ce fac părinţii. Ce poate fi mai bun în această direcţie decât simpla recunoştere de către părinţi a greşelilor făcute în faţa copiilor? Doar aşa, ei, copiii, pot învăţa să ierte, iar iertarea, poate fi un mijloc de corecţie foarte puternic, câteodată chiar mai puternic decât bătaia sau pedeapsa. Iertarea vine din dragoste, bătaia din cu totul altceva.

E normal să ai sentimente negative. Educaţia pozitivă cere să nu fie făcuţi responsabili copiii pentru ceea ce simt părinţii şi mi se pare şi normal. Exprimarea emoţiilor negative în special în lispa solidarităţii cu părinţii, face copilul să se dezvolte într-un mod individual, unic, propriu.

E normal să vrei mai mult. Da, ciudat să vezi cum nu se poate opri frate după enşpe bombonele şi ciocolăţele, cu toate că tu îi spui că este suficient. Hai las-o moartă, că şi ţie pot să-ţi zic că o bere ţi-e suficientă la orice petrecere şi poate tu chiar ştii asta şi cu atât mai mult nu te interesează. Consecvenţa şi perseverenţa lor în a cere, îi poate dezvolta în direcţia în care, ca adult, un simplu “nu” să nu fie un obstacol final, poate să fie doar începutul unei negocieri provocatoare. Un lucru interesant în carte:

În timp ce fetele au nevoie de permisiunea de a dori mai mult, băieţii au nevoie de un sprijin special atunci când nu obţin ceea ce vor.

Fata trebuie ajutată să-şi dezvolte dorinţa de a vrea mai mult şi a răzbate peste unele reminiscenţe social-misogine (abureala mea), iar unui băiat înfrânt nu trebuie să-i spui că a greşit şi să-l faci să se simtă şi mai prost, trebuie să-l ajuţi să se ridice şi să treacă mai departe.

E normal să spui “nu”, câtă vreme ştii că părinţii sunt şefii. Acceptarea faptul că propriul copil poate spune nu, nu înseamnă a capitula în faţa lui, înseamnă a-i acorda şansa de a exprima ce doreşte, de a negocia şi de a se descoperi. Asta cu siguranţă nu înseamnă că vei face tot timpul cum vrea copilul, dar îi dai şansa să se dezvolte, să se cunoască, ceea ce nu poate face într-o deplină supunere faţă de tine ca părinte. O chestie iar interesantă:

Fără o personalitate puternică, o fiinţă va fi atrasă chiar în relaţii şi în situaţii abuzive, din cauza sentimentelor de nevrednicie şi a fricii de a-şi afirma propria voinţă.

Îngăduinţa părinţilor poate duce în mod surprinzător la ridicarea nivelului de nesiguranţă al copilului, deoarece, toţii copiii doresc să deţină controlul şi fac multe pentru a-l obţine. Atunci când îl au, preiau o responsabilitate mult prea mare pentru ei, cu care nu ştiu ce să facă, devenind nesiguri. Siguranţa le-o oferim atunci când le este clar cine este de fapt şeful, dar nu suprimându-i, ci îndepărtându-i de controlul pe care credeau că l-au obţinut, printr-o simplă pauză, un simplu răgaz, pe care-l poţi da foarte uşor luându-l pe sus şi ducându-l într-un loc unde va sta singur pentru a se linişti.

Un alt lucru de bun simţ este că dacă-ţi creşti copiii controlându-i prin violenţă, atunci când nu vor şti ce să facă, este clar cum vor răspunde şi ei: prin violenţă.

Altă idee: mai mult nu înseamnă mai bine. Asta am realizat-o şi eu când am văzut mormanul de jucării cumpărate pentru Dragoş. Nici nu are cum să se joace cu toate, iar plăcerea noastră ca părinţi în a dărui ceva copilului nostru este în general şi cu siguranţă mai mare decât plăcerea copilului care primeşte acel dar. Ar trebui să nu căutăm mai mult, ci de altceva. Sunt convins că în loc să-i fi cumpărat atâtea jucării, mai bine îmi propuneam să mă joc cu el, pentru fiecare jucărie necumpărată, câte o oră cu o jucărie deja disponibilă. Ceva îmi spune că n-aveam cum să greşesc, în special momentele când eu despachetam noua jucărie şi rămâneam să mă joc singur cu ea pentru că lui îi pierea foarte repede interesul fiind distras de altceva cu care vroia să se joace.

Ehe, cine a zis că educaţia este uşoară? Sper că eu nu, că dacă am zis, m-am înşelat.

Pe curând.

PS: dacă n-ai citit primul articol, aici vorbesc despre cartea Copiii sunt din rai, scrisă de Dr. John Gray, Editura Vremea, Bucureşti 2009.

Share: