Da, mi-ar fi plăcut să fie al meu titlul ăsta, dar nu, din păcate nu. Este vorba de o carte despre care am aflat de la Adi cu ocazia primului articol din categoria Interviuri cu tătici, de altfel şi singurul interviu de până acum, spre ruşinea mea. A trecut ceva timp până am şi luat-o cu împrumut şi am returnat-o fără să o citesc integral. Mi-a plăcut, dar deja o ţinusem prea mult, iar în ultima vreme, lectura nu a fost una dintre priorităţile mele, la fel ca şi scrisul pe blog, evident… Ei bine, m-am gândit să fac ceva pe tema asta, mai precis pe ambele teme, mai ales că, am primit de la Ralucuţa mea, cadou de Sfântul Constantin şi Elena, această carte. Nu sunt nici sfânt, nici Constantin original, nici Elena, dar întotdeauna a ştiut să-mi facă nişte cadouri deosebite, faţă de mine care sunt varză. Varză-varză. Şi asta în cazurile fericite când îmi aduc aminte că este momentul pentru câte un cadou.

Revenind, sper să-mi iasă planul şi cu scrisul şi cu cititul. Aici voi scrie ideile pe care le voi desprinde din lectura cărţii amintite, iar dincolo sper să scriu despre o altă lectură despre inteligenţa emoţională în leadership. Stai liniştit(ă) că habar n-am de niciunul dintre subiecte, învăţăm împreună.

Să începem. Ce titlu minunat. Lectura a început chiar cu prima pagină, cu toate că mulţumirile autorului n-au nicio relevanţă, dintr-un fel de respect, le-am citit. La fel ca la filme văzute pe laptop, chiar dacă pot sări uşor peste prima parte, am cam început să le las să ruleze. Probabil am îmbătrânit, nu ştiu…

Ce tare, am scris trei paragrafe şi nimic despre carte, parcă sunt plătit la cuvinte. De acum înainte, la subiect!

Problemele copiilor noştri încep acasă şi pot fi rezolvate tot acasă.

Sunt convins că, în majoritatea cazurilor, influenţa definitorie asupra evoluţiei unui copil este educaţia, iar asta începe acasă. Ca să nu mă mai ascund după deget, în cuvintele mele, fraza de mai sus am citit-o altfel, şi anume problemele părinţior ajung să fie indirect şi ale copiilor lor, iar asta eu nu permit, adică nu-mi permit. Trebuie să spun de la început că, deşi par şi în general şi sunt destul de calm, am avut ocazia să mă regăsesc în ipostaze preistorice prin casă urlând ca disperatu’ peşterii la mini-eul cunoscut sub numele de Dragoş. Tot aici e bine să şi consemnăm faptul că l-am altoit de câteva ori. Pe el l-a durut două minute, pe mine mult mai mult. Odată cu venirea Feliciei simt parcă o schimbare destul de mare pe tema asta. Parcă nu mă mai opresc la tot felul de chestii neînsemnate. Ok, când face baie, cascada Urlătoarea din Buşteni se piteşte printre copaci de câtă apă face piticania din câteva mişcări, când îi spun să nu facă o chestie, mai întâi se asigură că-l văd, apoi zâmbeşte şi doar după face exact ce nu avea voie şi exemplele pot urma.

Cred că poţi să-ţi creşti copilul cu autoritate impusă prin forţă, la fel cum unele state şi chiar imperii au existat, dar timpul ne-a arătat că nu este o soluţie, sau mai bine zis este, dar din punctul meu de vedere este una proastă.

O altă variantă este să-l creşti călcându-te în picioare. Ce poate fi mai uşor decât să-i faci tot timpul pe plac unui copil cu o personalitate puternică? Mai nimic. Primeşte ce vrea, când vrea, cum vrea. Pare uşor, dar asta nu face decât să evolueze într-o direcţie total greşită, părerea mea. E clar că mai trebuie să fie ceva, o opţiune sau poate mai multe. Şi aşa plecăm la drum.

Share: