30 de săptămâni de sarcină au trecut deja și sperăm să mai fie câteva. Am fost la a x-a ecografie (exagerez, n-au fost chiar atât de multe, probabil doar ț) și lucrurile sunt sub control. Au fost câteva temeri în legătură cu ceva de coagulare a sângelui, dar treaba este momentan rezolvată doar cu Aspenter, fără injecțiile alea care nici măcar nu știu cum se numesc. Oricum, ca grad de dificultate, sarcina asta a fost mult mai aproape de olimpiadă decât primele două, dar totul este bine când se termină cu bine, așa că încă mai sperăm și noi.

De nume încă nu suntem siguri, adică vrem să-i punem două, unul va fi Teodora (darul lui Dumnezeu), iar celălalt, care va fi de fapt primul, încă mai este în negocieri.  Toate la timpul lor.

Acum că am terminat cu visul urât, am visat şi frumos. Al treilea copilaş este sănătos, ca să fiu corect, sănătoasă. Iiiihaaa. Zicea tati că e băieţel, mami că e fetiţă şi de data asta mami a avut dreptate. Scor 2 la 1 pentru tati. Scor final, zicem noi 🙂  Dragoş a zis de la început că va fi o surioară, dar cine să-l creadă?

Aproape aţipisem când în urma controlului la Bucureşti am primit, adică soţia, diagnosticul de placentă previa. Eu nu ştiam ce înseamnă, dar ea, cu o experienţă mult mai detaliată în domeniu, după două sarcini cu studii avansate atât online cât şi offline, era în mod îndreptăţit mai îngrijorată ca mine. După puţină vreme am mers şi la dry test pentru a scăpa de grija anomaliilor ce pot să apară într-o sarcină. Am făcut testele astea şi la primele două sarcini şi fuseseră în regulă, deci nu aveam motive reale de îngrijorare.

Am scris acum ceva vreme despre Miracolul vieții. Câtă copilărie, naivitate și ce titlu frumos pentru ceva totuși atât de lumesc! Am întârziat câteva zile cu articolul ăsta, în ciuda întregii experiențe de până acum, când consideram că un articol scris la cald aduce cu el ceva ce se va resinți poate și mai târziu. Ei bine nu, acum este o excepție, mai bine spus excepția.

Episodul 1 nu este în jurnalul ăsta. Vorbim despre un serial care se numeşte Miracolul vieţii, şi în care deja am turnat două episoade. Primul star este Dragoş Mihai, care are deja doi ani şi jumătate, iar acum, pe imensele ecrane a apărut o nouă stea, foarte promiţătoare, Felicia Violeta, care deja e trecută de absoluta tinereţe, astăzi împlinind o zi. Aşa, cum Ralucuţa a reuşit să adoarmă, începem fără gălăgie.

Sâmbătă 11 Septembrie 2010, la noi acasă o atmosferă clasică de familie, adorabilă aş spune. Mami şi cu tati în bucătărie, pregătesc ceva mâncărică (musaca de vinete cu carne de pui şi spanac – detaliu pentru gurmanzi). Tati, ca orice bucătar de hobby care se respectă, a inaugurat şi ultimul păhărel din colecţie, cel cu steagul Marii Britanii, gâlgâind câteva shot-uri de wisky. Nu multe, dar cu siguranţă nici puţine. Mami era în formă, dar datorită dimensiunilor agabaritice, participa de pe un scaun cu câteva activităţi care încă îi mai erau sub acoperire. A durat destul de mult, mai ales că tati nu privea activitatea din punctul de vedere al rezultatului, ci mai mult a procesului, vorba aia, nu e atât de important unde vrei să ajungi, ci mai ales drumul până acolo. Micile hârjoneli pe tema asta sunt parte integrantă a unui cuplu zic eu şi completează imaginea de familie, fără ele viaţa nefiind la fel de colorată, zic eu. Drăgoşel făcea ce ştie el mai bine, prostioare, altă chestie de care în momentul ăsta ne este aşa de dor. Ne-am aşezat la masă şi mami îi atrăgea atenţia lui tati că începând din ziua următoare intră în vigoare prohibiţia, perioadă promovată de mămici în apropierea momentului naşterii, pentru a se asigura că au cu cine să meargă acolo, fără să fie spectacol-hâc. Noi mai aveam vreo trei săptămâni bune de sarcină, aşa că am încercat să susţin timid o extindere a perioadei bahice, pierzând lamentabil partida în faţa unei campioane cu hormonii electrizaţi şi o burtică de doi pepeni cam de vreo 5 kile bucata.