Vestea

De fiecare dată când a mai apărut o minune mică la noi în familie, copiii mai mari au primit primii vestea. La început nu am filmat, însă cu timpul, am prins și noi experiență, așadar i-am filmat când le-am spus că vor avea încă un frățior sau o surioară:

Minunea

A cincea minune a noastră s-a născut pe 21.04 la ora 21:04. 2019. Nici măcar nu ne dădusem seama, am observat după o poză făcută la cartonașul de identificare din maternitate. E fetiță, ceea ce definitivează minoritatea băieților din familia noastră. Eram trei cu trei, dar oricum băieții nu prea aveau șanse să vorbească. Acum suntem clar depășiți. Cel puțin momentan 😉

Glumesc și eu…Acum, sincer, noi am zis că ne oprim acum vreo doi copii, deci chiar dacă zic, tot nu se mai pune.

O cheamă Zina Ioana. A fost tare și cu numele. Nouă ne-a cam ieșit, adică totuși aveam deja patru…La primii a fost chiar simplu, că am vrut să aibe fiecare unul din prenumele nașilor. Noi încă mai credem în d-astea. Așa că primul este Dragoș, după naș și Mihai. Felicia, a doua, este și Violeta, după nașa. De la al treilea s-au terminat nașii, dar nume sunt destule, deci aici nu cred că ne putem baza pe o limită 🙂 Au urmat Ilinca Teodora și Vlad Ștefan.

La Zina am încercat mai multe variante și tot nu mergea. Ba că nu prea sunau bine, ba aveam tot felul de dubii. Chiar vorbeam cu Ralucuța într-o seară: ce-o fi cu noi, de nu ne iese cu numele?

Am avut o d-asta cum îi zice, de-ți vine pur și simplu în cap. Așa, mă rog, stăteam eu relaxat și de-o dată realizez: Dragoș, Felicia, Ilinca, Vlad. Dragoș, Felicia, Ilinca, Vlad. Bang! Mă duc repede la nevastă-mea și-i zic:

-Alfabetic!

-Ce-ai mă?

-Alfabetic. Cumva am nimerit de am pus prenumele celor patru, mai bine zis primilor patru copii, alfabetic.

-Aaaaaaa.

Ne-a fost clar că nu încăpea alt nume care să nu fie alfabetic după ceilalți. După faza asta, ne-am apucat să cercetăm, că după V, nu mai sunt chiar multe litere în alfabet. Ne-a picat cu drag Zina. Ioana cam deja stabilisem, așadar: Zina Ioana. Și așa a rămas, fără dubii din momentul acela.

Ralucuței nu i-a plăcut când i-am zis că eu când zic Zina mă gândesc la Zînă. Are ea ceva magic, eu știu sigur, dar nu știu ce, însă vom vedea…

Normalitatea în cinci, adică șapte

Ce să zic, normalitatea și-o definește fiecare. A noastră e în cinci copii, cu noi doi, șapte. Chiar încăpem și în mașină că avem una cu șapte locuri. Am început să trag cu ochiul după mini-vanuri, că nu se știe 🙂

Mai pățim faze d-alea tari când ne întâlnim cu cineva de exemplu prin parc. Și noi cam ocupăm o alee lată, din care nu prea sunt, așa că ne lungim. Și eram eu cu Ralucuța și cu Ilinca împingând căruciorul cu Zina. Și ne întâlnim cu cineva care nu ne mai văzuse de ceva vreme.

– Ce frumoos, ați ieșit la plimbare cu cei mici?

– Daaaa

– Și aveți doi copilași?

– Ah nuuu

Priviri contrariate, că era clar că e un copil, plus unul în cărucior. Mai aveau puțin să ne întrebe dacă nu-s ai noștri. Ne-am dat seama de confuzie și am zis

– Mai avem. Și am arătat în spate pe alee, unde aproape de noi venea și Vlăduț alergând cu super-pisi-viteză (ceva de la niște desene, nu întreba).

– Aaaah, aveți trei, să vă trăiască.

-Ah nuuu

Iar priviri contrariate. De data asta ne-am distrat mai rapid zicându-le că și mai încolo tot ai noștri sunt. Dragoș cu Feli căutau un magnețel pe care l-au pierdut prin iarbă lângă o bancă. A urmat bineînțeles clasicul

– Ciiiiiiinci? Maaaaaaaaaaaaaaaa.

Aici de obicei urmează o pauză în care sinapsele interlocutorului încearcă o ieșire din situație. În majoritatea cazurilor, ca și acum, conversația continuă natural, ca și cum nimeni n-a fost șocat

– Să vă trăiască, tralalalalalalaal

Adevărul e, că oare ce-ar putea zice? Băăă inconștienților, voi nu i-ați numărat? Aveți cinci bă. Cinci. Five. Cinq. Cinco. Pet. Fumf sau cum s-o scrie, înțelegi repetiția 🙂

Deci normalitatea noastră e în cinci plus doi, sau doi plus cinci. Nu ne prostim să zicem că e simplu, însă iar șocăm lumea când le zicem că noi credem că e mai greu să ai un singur copil. Așa suntem noi poate mai naivi. Și binecuvânți în viața asta să nu ne fie o povară, ci o plăcere familia noastră mare.

Când pleacă unul de acasă la bunici simțim lipsa frate. Știu că nu-ți vine să crezi, că mai rămân trei. Pardon, acum patru. Însă fiecare are locul lui, sau locul ei. Universul e incomplet fără oricare dintre ei.

Așadar normalitatea noastră este cu cinci copii.

Cel puțin pentru moment 🙂

Învăţăm limbi străine ca să înţelegem nişte străini de ale căror destine puţin ne pasă, dar de multe ori uităm să învăţăm să ne creştem copiii, luând-o de la început ca fiind o parte naturală a vieţii ce nu poate fi alterată. Ete nu! Nu cred că e aşa, mai mult decât atât, nu cunosc niciun alt motiv din viaţa mea care să fi meritat mai mult efort pentru studiu. Poţi creşte pur şi simplu un copil şi asta se întâmplă cam tot timpul, dar chiar asta să vrei? Nu, nu cred. Adică îmi fac timp să învăţ lucruri care îmi curăţă un negru sub unghie, dar nu am timp să învăţ să-mi cresc copiii mai bine? Nu, din nou nu. Că pot sau nu să mă schimb şi să aplic ceea ce învăţ, asta este cu totul altceva şi asta rămâne de văzut.

Ceva de gândit pentru părinţi:

• Copiii nu învaţă să ierte, dacă nu văd pe cineva lângă ei care iartă;
• Copiii nu pot să aibe răbdare, dacă tot timpul primesc imediat ceea ce vor;
• Copiii n-au cum să se accepte aşa cum sunt, imperfecţi, dacă toată lumea din jurul lor  este perfectă;
• Copiii nu pot deveni cooperanţi, dacă tot timpul se întâmplă ce vor ei;
• Copiii nu au cum să fie creativi, dacă n-au ocazia să încerce lucruri;
• Copiii nu pot deveni miloşi şi respectuoşi dacă nu cunosc deloc durerea şi suferinţa;
• Copiii nu vor fi curajoşi şi optimişti dacă nu întâmpină greutăţi;
• Copiii nu vor fi perseverenţi şi puternici, dacă totul le este uşor;
• Copiii nu învaţă să se corecteze dacă nu au parte de eşecuri;
• Copiii nu dobândesc încredere în sine, dacă nu au parte de obstacole pe care să le doboare;
• Copiii nu devin independenţi dacă nu cunosc respingerea şi excluderea;
• Copii nu au cum să se descurce singuri, dacă nu au şansa să reziste unei autorităţi.

Da, mi-ar fi plăcut să fie al meu titlul ăsta, dar nu, din păcate nu. Este vorba de o carte despre care am aflat de la Adi cu ocazia primului articol din categoria Interviuri cu tătici, de altfel şi singurul interviu de până acum, spre ruşinea mea. A trecut ceva timp până am şi luat-o cu împrumut şi am returnat-o fără să o citesc integral. Mi-a plăcut, dar deja o ţinusem prea mult, iar în ultima vreme, lectura nu a fost una dintre priorităţile mele, la fel ca şi scrisul pe blog, evident… Ei bine, m-am gândit să fac ceva pe tema asta, mai precis pe ambele teme, mai ales că, am primit de la Ralucuţa mea, cadou de Sfântul Constantin şi Elena, această carte. Nu sunt nici sfânt, nici Constantin original, nici Elena, dar întotdeauna a ştiut să-mi facă nişte cadouri deosebite, faţă de mine care sunt varză. Varză-varză. Şi asta în cazurile fericite când îmi aduc aminte că este momentul pentru câte un cadou.