Vestea

De fiecare dată când a mai apărut o minune mică la noi în familie, copiii mai mari au primit primii vestea. La început nu am filmat, însă cu timpul, am prins și noi experiență, așadar i-am filmat când le-am spus că vor avea încă un frățior sau o surioară:

Minunea

A cincea minune a noastră s-a născut pe 21.04 la ora 21:04. 2019. Nici măcar nu ne dădusem seama, am observat după o poză făcută la cartonașul de identificare din maternitate. E fetiță, ceea ce definitivează minoritatea băieților din familia noastră. Eram trei cu trei, dar oricum băieții nu prea aveau șanse să vorbească. Acum suntem clar depășiți. Cel puțin momentan 😉

Glumesc și eu…Acum, sincer, noi am zis că ne oprim acum vreo doi copii, deci chiar dacă zic, tot nu se mai pune.

O cheamă Zina Ioana. A fost tare și cu numele. Nouă ne-a cam ieșit, adică totuși aveam deja patru…La primii a fost chiar simplu, că am vrut să aibe fiecare unul din prenumele nașilor. Noi încă mai credem în d-astea. Așa că primul este Dragoș, după naș și Mihai. Felicia, a doua, este și Violeta, după nașa. De la al treilea s-au terminat nașii, dar nume sunt destule, deci aici nu cred că ne putem baza pe o limită 🙂 Au urmat Ilinca Teodora și Vlad Ștefan.

La Zina am încercat mai multe variante și tot nu mergea. Ba că nu prea sunau bine, ba aveam tot felul de dubii. Chiar vorbeam cu Ralucuța într-o seară: ce-o fi cu noi, de nu ne iese cu numele?

Am avut o d-asta cum îi zice, de-ți vine pur și simplu în cap. Așa, mă rog, stăteam eu relaxat și de-o dată realizez: Dragoș, Felicia, Ilinca, Vlad. Dragoș, Felicia, Ilinca, Vlad. Bang! Mă duc repede la nevastă-mea și-i zic:

-Alfabetic!

-Ce-ai mă?

-Alfabetic. Cumva am nimerit de am pus prenumele celor patru, mai bine zis primilor patru copii, alfabetic.

-Aaaaaaa.

Ne-a fost clar că nu încăpea alt nume care să nu fie alfabetic după ceilalți. După faza asta, ne-am apucat să cercetăm, că după V, nu mai sunt chiar multe litere în alfabet. Ne-a picat cu drag Zina. Ioana cam deja stabilisem, așadar: Zina Ioana. Și așa a rămas, fără dubii din momentul acela.

Ralucuței nu i-a plăcut când i-am zis că eu când zic Zina mă gândesc la Zînă. Are ea ceva magic, eu știu sigur, dar nu știu ce, însă vom vedea…

Normalitatea în cinci, adică șapte

Ce să zic, normalitatea și-o definește fiecare. A noastră e în cinci copii, cu noi doi, șapte. Chiar încăpem și în mașină că avem una cu șapte locuri. Am început să trag cu ochiul după mini-vanuri, că nu se știe 🙂

Mai pățim faze d-alea tari când ne întâlnim cu cineva de exemplu prin parc. Și noi cam ocupăm o alee lată, din care nu prea sunt, așa că ne lungim. Și eram eu cu Ralucuța și cu Ilinca împingând căruciorul cu Zina. Și ne întâlnim cu cineva care nu ne mai văzuse de ceva vreme.

– Ce frumoos, ați ieșit la plimbare cu cei mici?

– Daaaa

– Și aveți doi copilași?

– Ah nuuu

Priviri contrariate, că era clar că e un copil, plus unul în cărucior. Mai aveau puțin să ne întrebe dacă nu-s ai noștri. Ne-am dat seama de confuzie și am zis

– Mai avem. Și am arătat în spate pe alee, unde aproape de noi venea și Vlăduț alergând cu super-pisi-viteză (ceva de la niște desene, nu întreba).

– Aaaah, aveți trei, să vă trăiască.

-Ah nuuu

Iar priviri contrariate. De data asta ne-am distrat mai rapid zicându-le că și mai încolo tot ai noștri sunt. Dragoș cu Feli căutau un magnețel pe care l-au pierdut prin iarbă lângă o bancă. A urmat bineînțeles clasicul

– Ciiiiiiinci? Maaaaaaaaaaaaaaaa.

Aici de obicei urmează o pauză în care sinapsele interlocutorului încearcă o ieșire din situație. În majoritatea cazurilor, ca și acum, conversația continuă natural, ca și cum nimeni n-a fost șocat

– Să vă trăiască, tralalalalalalaal

Adevărul e, că oare ce-ar putea zice? Băăă inconștienților, voi nu i-ați numărat? Aveți cinci bă. Cinci. Five. Cinq. Cinco. Pet. Fumf sau cum s-o scrie, înțelegi repetiția 🙂

Deci normalitatea noastră e în cinci plus doi, sau doi plus cinci. Nu ne prostim să zicem că e simplu, însă iar șocăm lumea când le zicem că noi credem că e mai greu să ai un singur copil. Așa suntem noi poate mai naivi. Și binecuvânți în viața asta să nu ne fie o povară, ci o plăcere familia noastră mare.

Când pleacă unul de acasă la bunici simțim lipsa frate. Știu că nu-ți vine să crezi, că mai rămân trei. Pardon, acum patru. Însă fiecare are locul lui, sau locul ei. Universul e incomplet fără oricare dintre ei.

Așadar normalitatea noastră este cu cinci copii.

Cel puțin pentru moment 🙂

Așchia nu sare departe de copac. Blogul nu sare departe de jurnal. Mai sunt și alte proverbe similare și toate ne spun că de la părinți la copii, natura face o legătură clară, puternică.

Copiii mei nu știu despre jurnalul meu de tata și nici despre pauza mea. Nu-i interesează subiectul acesta și mi se pare normal.

Când am fost la Jumbo să își aleagă jucării de ziua copilului, cei doi mai mari, Dragoș și Felicia, și-au luat niște caiete, agenduțe. Acum, le folosesc pe post de jurnal. 

Drăgoșel și-a ales un caiețel în formă de tabletă. Chiar seamănă cu un iPad 🙂 Au și ei tabletă adevărată, nu iPad că n-am considerat necesar, Se pare însă că scrisul cu creionul pe hârtie încă n-a murit. Nu de tot.

Are ceva de scriitor în el. A început cu o poveste în mai multe episoade. Se numește Discul. Nu mă întreba de ce. Poți să vezi ce-a scris dacă mărești pozele. Sări peste greșelile de ortografie, că e doar în clasa I-a și tocmai ce a învățat să scrie.

A ajuns deja la episodul patru. Poate că ar trebui să-i fac un blog.

Felicia a fost atrasă de o agenduță mică, bineînțeles colorată. De fapt și-a ales două caiețele. Unul ca un jurnal micuț și simpatic, al doilea cu coperți foarte colorate. Ea e mai artistă.

Cu toate că este încă la grădiniță, a învățat să scrie și să citească. Știu că a devenit o normalitate să știe copiii să citească de la grădiniță, dar pe mine tot mă surprinde evoluția asta.

Spre deosebire de Dragoș, ea chiar vrea să citească și să scrie. În timp ce după el trebuie să stăm să-și facă teme, sa să repete ceva, Felicia cere ea să-i spunem ce să scrie, sau să citească.

Când e în curte si își sprijină caiețelul pe piciorușe, nu prea scrie frumos. Este perseverentă.

Bineînțeles că și-a personalizat caiețelul de la început.

Cum ziceam la început, e ceva în ADN. Probabil că în curând o să mai adăugăm niște bloguri în familie. Blogurile mele și cel al lui mami vor fi în curând eclipsate.

S-au apucat și ai tăi de scris?

A fost ultimul weekend din mai. Am fost ieri, sâmbătă, la Jumbo cu toții copiii. Pentru 1 iunie, fiecare a avut voie să-și aleagă ce a vrut. Binențeles, cu o limită de sumă, altfel am fi avut probleme mari.

Cei patru pitici ai noștri au fost foarte cuminți acolo. Mă cam surprinde treaba asta, de fiecare dată. Ilincuța a fost cea mai indecisă, dar până la urmă s-a hotărât și ea. Lui Vlăduț i-a ales mami o jucărie. E prea mic să-și aleagă singurel.

Am fost și la înot cu cei trei mai mari. Drăgoșel face progrese relevante. Fetele fiind mai mici, avansează mai greu. Sunt așa simpatici.  Când vine Robert, antrenorul, pleacă toți cu el. Sunt ca niște pinguini mici îmbrăcați în hălățele de baie. Seara ne-am jucat prin curte.

Astăzi este duminică și speram să dormim mai mult. Speranța o fi dormit mai mult, noi nu.

Am plecat de acasă cu gândul să mergem să cumpărăm niște ghivece cu flori pentru mami și să vizităm Muzeul Județean.

Mami este într-o formă maximă anul acesta cu florile. Are o colecție foarte frumoasă de orhidee și una de flori în ghivece suspendate. Nu știu cum se numesc, dar sunt foarte frumoase.

La prânz am fost la McDonald’s. Știm, mâncarea nu este sănătoasă. Dar mergem cam o dată pe lună, nu considerăm că este o problemă prea mare. Cei mici, de fapt cei trei mai mari, s-au bucurat și de locul de joacă.

Pe seară am făcut un grătar. Cam trist acum fără o țuică. Mă tratez. Am înghițit un elicopter. Adică am o bacterie helicobacter, sau cam așa ceva. Cică poate să ducă la ulcer. Și cică ar trebui să mă doară stomacul, să am arsuri, să mă doară capul.

Eu nu mă bucur că am bacteria, dar mă bucur că a fost tare de gașcă și nu m-a durut nimic. Două săptămâni de prohibiție totală. Nu pot să spun că îmi face mare plăcere, de aceea sper să-mi iau adio de la ea prin tratamentul cu antibiotice.

După băițe au mers toți la culcare.

Ultimul weekend din mai 2016, un sfârșit de săptămână frumos, în familie.

Am primit un comentariu pe pagina Despre, ocazie cu care am recitit și eu cronica de acolo. Ce-am bălmăjit în articol e una, dar să mor de râs când am citit comentariile.

Îmi zicea Ralucuța – soția mea iubită – cândva prin 2011, să corectez situația familială că aveam deja trei copilași.

Apoi a comentat ceva că poate vom avea patru. Eu i-am răspuns că până vom avea patru, eu voi fi mumie. Nu mă întreba de unde mi-a venit aia cu mumia. E clar că ea știa ceva și eu nu. Din 2015 avem și al patrulea copil.

Deci suntem la patru pitici.

Și acum, să-ți zic de ce m-a bufnit râsul: mă gândeam că mai avem 3 pitici și-o facem pe mami Albă ca zăpada…

Am trecut deja de prima supă. Am ajuns la primul măr.

Nu este al lui Adam. Nu este al lui Jobs. Este al lui Vlăduț. Pe Adam nu l-am cunoscut, despre Jobs am citit mai multe și-l respect. Cu toate astea, tot primul măr al lui Vlăduț e cel mai tare.

Mi-a crescut iar burta. Asta ca să sune ca și cum îmi scăzuse înainte. N-are legătură cu mărul. De fapt are, că poate ar trebui să trec și eu de la bere, la mere. Treaba este că mi-a crescut burta în așa hal, că Mami mă folosește pe post de scaun de luat masa. Ce să-ți zic, tot e mai bine decât măsută de schimbat scutece. E chiar tare faza când schimbă mami scutecele lui Vlăduț. Toate fetele vin și vor să miroasă. Eu și cu Drăgoșel fugim ca Dracula de mujdei 🙂

De fiecare dată când se întâmplă ceva relevant în viața copiilor noștri, ne bucurăm și ne întristăm în același timp. Este un fel de bucurie tristă, sau o tristețe bucuroasă.

Nu va mai fi niciodată primul măr al lui Vlăduț. Asta e partea goală a paharului. Ca să o vedem pe cea plină: a mâncaaaat Vlăduț priiiimul meeerișooooooor 🙂