Din nou un titlu interpretabil, exact cum îmi place mie. Nu, nu are legătură cu faptul că prezentul și/sau viitorule trebuie considerate prioritare față de trecut. Are legătură cu mine. Acum ceva vreme, când eram și eu mai tânăr, fără soție (săru-mâna mami) și fără copilași, mi se părea ciudată faza cu pozele familiei puse pe birou, la servici, sau pe desktop.
Da, recunosc, mi se părea ciudată faza asta și n-am nici cea mai vagă idee de ce. Poate pentru că tot timpul am încercat să țin o distanță între servici și casă. Nu îmi place absolut deloc să vorbesc acasă despre problemele de la servici. Ralucuța mă mai întreabă din când în când și prefer să răspund cu ”bine” sau ”rău”. Circula acum ceva vreme o povestioară cu unul care avea copacul lui cu probleme. Când venea acasă, înainte să intre, punea mâna pe copac și lăsa acolo toate problemele de peste zi, petrecându-și timpul cu familia ca și cum acele probleme nu ar fi existat. Apoi, dimineața, înainte să plece la servici, punea din nou mâna pe copac și le lua înapoi. Ar fi câteva probleme de discutat pe tema asta (de ce pana mea mai punea mâna pe copac să le ia, că oricum problemele reveneau? de ce pana mea nu făcea și copacul ceva să le rezolve? de ce naiba să usuci un copac cu problemele tale, când poți albi și singur la treijdă ani? de ce să pună mâna și să nu dea cu capul? etc.) Ai prins ideea.
Mai târziu, mai precis, după botezul lui Dragoș, am pus o poză cu el și Ralucuța într-o ramă pe care o aveam acasă și mi-am adus-o la birou. A fost ceva foarte interesant, am observat cum m-a schimbat puțin. Mai mult ca sigur că schimbarea fundamentală s-a petrecut atunci când a apărut el ca și copilaș în lumea noastră de adulți-copii, dar mă refer la mica schimbare pe care a făcut-o prezența acelei poze la mine pe birou. Din greșeală/coincidență am așezat-o aproape de telefonul fix și de fiecare dată când răspundeam la telefon, nu de puține ori iritat-obosit-nervos, vedeam poza și parcă se schimba ceva. Cu siguranță rămâneam la fel de obosit, dar parcă îmi trecea starea aia de nervozitate, parcă vedeam o busolă care-mi arăta adevăratul nord, direcția aia dorită și în același timp cea mai importantă, direcția lucrurilor adevărat imporante în viață, precum copiii și familia.
A fost viață înainte de poze? Oh, da! Dar viața de după poze este mult mai bună. De exemplu astăzi, după mers cu mașina până la aeroport, un zbor Otopeni-Londra, o pauză nedorită de câteva ore pe Heathrow, încă un zbor la Manchester și două ore de așteptare să vină alți colegi, am doar câteva lucruri bune, care contează: faptul că de fiecare dată când am deschis telefonul mi-a apărut în fața ochilor o poză fenomenală cu piticii zâmbind divin și faptul că am primit SMSuri de la Ralucuța-Poponilă. Micile mari momente fericite.
Leave a Reply
You must be logged in to post a comment.