Dacă stau acum să mă gândesc, au fost câteva etape în viața noastră de familie care ne-au făcut să fim ceea ce suntem azi (Sept.15), de la momentul când am cunoscut-o pe Ralucuța în 2000, apoi când ne-am mutat împreună, apoi când ne-am luat primul apartament, apoi când ne-am mutat într-un alt apartament mai mare (pentru că nu mai aveam loc cu doi copii și unul pe drum în două camere). Acesta este un fir cronologic, dar și legat de locurile unde am ajuns să trăim împreună.

2015 a venit pentru noi cu un pas mic pentru omenire, dar un pas foarte mare pentru familia noastră: mutarea la Pitești. Distanța nu este foarte relevantă, adică vreo sută treizeci de kilometri, din punctul meu de vedere aproape irelevantă, ținând cont că pentru aproape doi ani am parcurs-o deja de sute de ori, însă pentru noi ca familie, cel puțin mental, a fost o schimbare mare.

Acum că am realizat-o, pare simplu, dar întregul proces a fost foarte complicat. Motivul principal pentru care cred că am reușit să trecem peste toate obstacolele a fost faptul că am avut un singur obiectiv: să fim împreună.

Chiar vorbeam zilele trecute despre un lucru excepțional. Înainte să lucrez în Pitești (am început prin August 2013), am făcut parte dintr-o echipă centrală, ca suport pentru proiecte regionale, astfel călătorind foarte mult în alte țări, aproape săptămânal pentru vreo doi ani. Așadar o vedeam pe Ralucuța și pe copii doar puțin în timpul săptămânii, de fiecare dată în weekend și în vacanțe. În ultimii doi ani, de când m-am mutat cu serviciul la Pitești, a fost puțin mai complicat, pentru că plecam luni dimineața și mă întorceam vineri seara acasă, deci ne vedeam chiar doar în weekend și vacanțe.

Eeeeh, aici vine partea interesantă. Cumva, de atâta vreme, creierul meu a asociat foarte puternic și normal momentele când sunt cu soția și copiii cu weekendurile și vacanțele. Surpriză! Ne-am mutat împreună și ne vedem în fiecare zi, însă creierul meu nu s-a adaptat încă și în continuare, eu mă simt ca și când ar fi în continuu weekend sau vacanță. Și nu, nu uit să plec la servici în fiecare dimineață. Nu știu dacă așa ceva poate fi de înțeles, dar este pentru mine ceva extraordinar. Probabil, încet-încet, această stare o să dispară și o să ajung la normal, dar mi-aș dori să țină cât mai mult, să mai recuperez și eu din anii aceia pierduți.

Mai avem ceva până să ne adaptăm definitiv după această mutare în noul nostru oraș, dar cea mai complicată etapă va urma. Am rezolvat cu transferul băiatului la școală aici, puțin dificil că a trecut în clasa I-a, am rezolvat-o și cu transferul fetelor la grădiniță, stăm aproape și de școală și de grădiniță, aproape ne-am creat o rutină logistică pentru a rezolva lucrurile astea, dar cum ziceam, etapa cea mai complexă va urma în foarte scurt timp și mă refer aici la nașterea celui de-al patrulea copilaș și apoi perioada imediat următoare nașterii, pentru care încă nu avem soluții complete, dar să nu uităm obiectivul principal: să fim împreună. Asta pentru că împreună și sănătoși putem face aproximativ orice 🙂