Arhiva deschisă la » September, 2010 «

Eeeh, gata, e clar! trebuie să-mi lustruiesc bâta de baseball de la intrare, să termin de completat permisul de port-armă, că acuş-acuş vine fi-mea la uşă cu vreun nespălat care îmi şuireră pe sub mustaţă:

– Ia zii moşule, ai o ţâgară?

Mini-piticania astăzi a trecut la statutul de domnişoară, cu toate că are doar două săptămâni şi câteva zile, mai precis, are cerceluşi, cu program complet, mers la Bucureşti (că ea e bucureşteancă oficială, la fel ca fra-su, nu ca noi provinciali, plebe ce să mai), verificare tehnică făcută, şi tunată profesional, nu aşa pe colţul mesei.

Oricum, urmele unghiilor noastre pe pereţi nu au rămas, bun rigipsul dom’le. E adevărat că mi-am tăiat recent şi unghiile, dar la ce plânsete se auzeau din cabinet, ne venea să râcâim pereţii. Da, ne-au scos afară înainte de operaţiune. Probabil că aşa e procedura şi mi se pare normal. Pentru binele personalului nu personal al copilului, că, aşa ca părinte îţi vine să le rupi puţin capul. Nu mult, puţin. Şi da, ştiam că nu au nici o vină, dar în momentele alea chiar începi să-ţi imaginezi că le-ar sta bine aşa cu căpuţul mai pe o parte şi limba uşor scoasă afară.

Revenind puţin la amănunte, treaba a început de la externare, când am întrebat cum facem cu cerceluşii iar tipa de la recepţia spitalului ne-a spus că trebuie să ne programăm la chirurg. Frate, treabă serioasă, adică nu îi pune portarul, cerceluşii se pun de către un chirurg pediatru. Frumos. După aia am aflat şi numele doctoriţei: Topor. Fără glumă. Deci imaginează-ţi: bebeluş, cercei, chirurg, topor. Nu prea ai spune că e un nume predestinat. Dar fiind femeie probabil că era destul de complicat să facă facultatea de tăiat copaci, deci a ajuns chirurg.

Lăsând gluma la o parte, chiar a fost bine, câteva plânsete erau normale, mini-piticania s-a liniştit relativ repede (timpul este relativ când eşti părinte şi 10 secunde de plâns al copilului par realmente mult mai mult). Am fost şi la verificarea tehnică, lucrurile stau mai bine decât am fi spus noi, încă nu este oficial răcită. Mai avem o recomandare pentru ecografie la şold, pe care la Dragoş am făcut-o încă din maternitate şi o recomandare pentru masaj la un picioruş care are o potenţială problemă, un fel de hiper-van-Damme.

Acestea fiind spuse, are tata o domnişoară cu cercei, cacofonându-mă, maimuţică cu cercei. Mai are până să o ajungă pe mami care are 10, dar are şi timpul de partea ei. Sper să semene cu mami să nu o atragă chestiile alea mici de le zic ăştia diamante, şi să mai vrea şi vreo cinci perechi de cercei din ăia, că ne bagă la rate. Cum o fi, sănătoşi să fim, că le facem încet pe toate.

Acestea fiind spuse, mă duc să conectez clanţa de la uşă la doi-douăzeci, cu activare temporizată peste vreo cinşpe ani şi senzor de şmecheraş-prieten, că nu se ştie, până atunci poate mă ramolesc, da’ fac contract cu o firmă de pază, stai, îmi fac firmă de pază, asta e, repede, mă duc să pregătesc actele. Hai pa!

Capitol: După naştere  Cuvinte cheie: , ,  
3 Comentarii

Episodul 1 nu este în jurnalul ăsta. Vorbim despre un serial care se numeşte Miracolul vieţii, şi în care deja am turnat două episoade. Primul star este Dragoş Mihai, care are deja doi ani şi jumătate, iar acum, pe imensele ecrane a apărut o nouă stea, foarte promiţătoare, Felicia Violeta, care deja e trecută de absoluta tinereţe, astăzi împlinind o zi. Aşa, cum Ralucuţa a reuşit să adoarmă, începem fără gălăgie.

Sâmbătă 11 Septembrie 2010, la noi acasă o atmosferă clasică de familie, adorabilă aş spune. Mami şi cu tati în bucătărie, pregătesc ceva mâncărică (musaca de vinete cu carne de pui şi spanac – detaliu pentru gurmanzi). Tati, ca orice bucătar de hobby care se respectă, a inaugurat şi ultimul păhărel din colecţie, cel cu steagul Marii Britanii, gâlgâind câteva shot-uri de wisky. Nu multe, dar cu siguranţă nici puţine. Mami era în formă, dar datorită dimensiunilor agabaritice, participa de pe un scaun cu câteva activităţi care încă îi mai erau sub acoperire. A durat destul de mult, mai ales că tati nu privea activitatea din punctul de vedere al rezultatului, ci mai mult a procesului, vorba aia, nu e atât de important unde vrei să ajungi, ci mai ales drumul până acolo. Micile hârjoneli pe tema asta sunt parte integrantă a unui cuplu zic eu şi completează imaginea de familie, fără ele viaţa nefiind la fel de colorată, zic eu. Drăgoşel făcea ce ştie el mai bine, prostioare, altă chestie de care în momentul ăsta ne este aşa de dor. Ne-am aşezat la masă şi mami îi atrăgea atenţia lui tati că începând din ziua următoare intră în vigoare prohibiţia, perioadă promovată de mămici în apropierea momentului naşterii, pentru a se asigura că au cu cine să meargă acolo, fără să fie spectacol-hâc. Noi mai aveam vreo trei săptămâni bune de sarcină, aşa că am încercat să susţin timid o extindere a perioadei bahice, pierzând lamentabil partida în faţa unei campioane cu hormonii electrizaţi şi o burtică de doi pepeni cam de vreo 5 kile bucata. continuare…

Ăăăă, de grădinţă, ăăă, creşă, mă rog. Ne-am trezit devreme, pe la şapte. De obicei încercăm să nu facem zgomote dimineaţa să nu se trezească piticania, astăzi însă, am tras de el o grămadă ca să se trezească. Oliţă, papa, îmbrăcat, bagaje, maşină ţup. De la noi facem cam două minute întregi până la grădiniţă. Au durat vreo două ore. Acolo, lume. Lume. Copiii ţipând că vor acasă. Drăgoşelul destul de relaxat, la mine în braţe. Până să ne schimbăm de hăinuţe, că după aia nivelul de stres a început să crească. În faţa uşii, după care nu aveau voie să intre adulţii, minispectacol. L-am dat jos de pe mine cam cu şpaclul şi l-au băgat în sala cu un efort destul de considerabil. Toată lumea spunea că e normal. Pe dracu’!

Ne pregătisem psihic dinainte, dar chiar aşa să-l lăsăm urlând după noi nu prea am apucat până acum. De obicei el cam fuge de noi, nu plânge după noi, aşa că a fost ceva nou. Oricum, am zis că facem, facem. L-am lăsat acolo.

Ralucuţa are o prietenă în bloc care este asistentă acolo şi s-a mai dus de vreo două ori de când am plecat noi. Cică este liniştit, zâmbeşte, a mâncat iar acum mai la sfârşit a luat-o pe asistentă la pupăceli. O fi, n-o fi adevărat, nouă ne place să credem.

Ne-am făcut de lucru, am fost la analize, chestie pe care am cam neglijat-o în ultimii ani, ne-am mai învârtit prin oraş. Bălării! De fapt ce vroiam să scriu este că avem băiat la creşă frate, mâine-poimâine mă dă afară din apartament că vine gagica în vizită la el. Mânca-l-ar tata de pre-pre-şcolar.

Capitol: După naştere  Cuvinte cheie: , ,  
2 Comentarii